Şi io am fost la Veneţia…

Stau în pridvorul casei la Voiteşti şi beau singur un ţoi de ţuică de-a nouă. Îmi fac oarece planuri şi-mi număr în gând banii. Mitu Linii lu’ Căpeneag descalecă-n poartă, mă salută scurt şi ia loc lângă mine. Îl cinstesc şi pe el c-un ţoi de-al de-o litră şi intrăm în vorbă:„Bă, auzâi că pleci în vacanţie şi că ajungi şi pe la Veneţia. Trecui să-ţi spun o poveste pe care n-ai cum s-o şti. Cică-n urmă cu mult timp, poate-s sute de ani de-atunci, ălor noştri de la Gorj le-a revenit sarcina să facă o clacă şi să ducă şi ei la Veneţia nu ştiu câţi goruni, pe care să şi-i înfigă ăia-n apă în dreptul castelurilor, ca să-şi poată priponi de ei gondolurile când vin acasă de pe unde umblă ei toată ziua pe ape. Şi la noi, la Voiteşti, de chestia asta s-a ocupat unu, Anghel, din neamu nost’, al Căpenegilor. Ăsta era la timpu’ ăla în putere bine şi era şi deştept foc. Fusăse sergent cu diagonală în armată. Cică-au făcut atunci un convoi lung de care, cu inimile-ntinse la maxim, încărcate bine cu goruni din Dealu-al mare, drepţi ca lumina. Să fi călătorit cam toată toamna aia până-au ajuns unde trebuia. Ălor noştri din Gorj, le-a fost prevăzută partea stângă de pe Canal Grande, cum vii de la gară. S-a întâmplat ca Anghel al lu’ Căpeneag să dejuge în Piaţa San Marco, la poarta Dogilor. Omu’ şi-a făcut treaba, s-a hodinit câteva zile, a mai vizitat câte ceva şi s-a întors acasă. Avea treabă…

Aud că vaporurile ălora de opresc toată ziua la San Marco îs legate şi-acu de gorunii noştri din Dealu-al Mare. Io cred c-am cam putea să le cerem o taxă, cu care să mai facem câte ceva pe-acas’, că tot au ei atâtea pretenţii de la noi, de cum au aflat că am intrat în Europa. Sau, la ăştia,  orbu’ de la toţi şi de la orbu’ nimeni…

Io am fost la Veneţia demult. Doar ce ieşisăm din armată’  şi-am ajuns cu… neşte treburi. Pe vremea aia nu erau vacanţe ca acuma. M-a ţinut pe masă şi casă unu de-ai lu’ Briceag, din Voiteştii din Deal, de-ajunsese să bată clopotu’ la vreo câteva biserici de-ale ălora. L-am ajutat şi io şi n-am dus-o rău. Ajunsăsăm de-am dat acatiste pe la vreo cinşpe biserici, ăle mai mari şi mai frumoase. Le ţân minte ş-acum şi mi le spun sara, la culcare, ca pe poezie: Santa Maria del Giglio, Santo Stefano, Santa Maria Formosa, Santa Maria dei Miracoli, Santa Maria Gloriosa dei Frari, San Polo, San Giacomo dell’Orio, San Stae, Sant’Alvise, Madonna dell’Orto, San Pietro di Castello, Santissimo Redentore, San Sebastiano, Gesuati şi San Giovanni Elemosinario.

Mi-aduc aminte că de Sf. Dumitru am servit o cafea în Piaţa San Marco, la masă, la Florian… Costa cam cât o zi de coasă la noi. Era plin de porumbei şi mi-nchipuiam că orchestra cânta pentru mine. Pe furiş, mai beam rechiu din sticla mea adusă de-acasă. Bă, şi mi s-a făcut un dor… M-am dus pe jos până la Ponte di Rialto unde cânta la acordeon unu din Budieni, l-am adus în piaţă la noi şi-am încins o sârbă, ca-n răscruci la Brebu, de-am intrat în admiraţia lumii ăleia. În noaptea aia, obosiţi de joc, am dormit călare pe caii de bronz aurit din podu’ bisericii San Marco. Am visat că plecaserăm călare… Cred că m-am şi iscălit pe unu din ei de sămăna cu calu’ lu’ Ţurcuşel. Poţi să controlezi dacă tot te duci…”

Soarele pierise peste pădure. Amurgise bine. Sticla noastră, aşezată pe mijlocul mesei, la vedere, era cam goală. Ni se părea că pe Inoasa trec gondole pline cu americani putrezi de bogaţi. La tonomatu’ lu’ Zamfir răguşise Adriano Celentano. Pe Mitu lu’ Căpeneag îl luase somnu’.

Vorba unui poet drag mie: „Vacanţa, o plecare…”

Noaptea gondolelor

Comandantul aeronavei italieneşti ne doreşte tuturor o călătorie de vis. De sus, România, prin reprezentanţii ei cei mai autorizaţi – locuitorii cartierelor din noua periferie a Bucureştiului –, pare o ţară în care au început să meargă lucrurile spre bine. Traversăm patria şi vecinii. Peisajul e frumos desenat, e chiar încântător, dăruit de Dumnezeu. Din împărăţia norilor totul pare imaculat. Deasupra Italiei realizăm, însă, că lumea-i altfel: curată, bântuită de ordine şi de disciplina muncii, e chiar frumoasă. După nici două ore păşim pe pământul făgăduinţei, al tuturor posibilităţilor. Trebuie doar să ai timp şi bani. Şi să fi sănătos. Suntem în vacanţă.

Veneţia – o dulce chemare… Un autobuz ne duce de la aeroportul Marco Polo până la hotelul nostru, Colombo, traversând cartiere şi străzi altfel decât la noi. E o altă lume? E. Ne cazăm şi fugim de-acasă. În Piaţa Roma, lume luminată şi bagaje. Toţi aleargă spre Canalazzo. Marele canal, lung de mai bine de 4 km, e bulevardul de apă la bordura căruia, de-o parte şi de alta s-au clădit, „din cele mai vechi timpuri”, mai bine de două sute şi ceva de palazzi, care mai de care mai somptuoase, cu faţadele mai fistichii şi cu beciurile ascunse-n apă, cam la trei metri adâncime.

Urcăm într-un vaporetto la Linia 1 dimpreună cu alţi mai bine de o sută de oameni, care n-au treabă şi care-au venit la Veneţia doar pentru câteva zile să-şi cheltuiască banii, încercând să descopere lumea. Oprim prima dată la Ferrovia, unde altă mulţime, tocmai descinsă din trenuri, face orice să răzbească în vaporetto spre a-şi începe, în sfârşit, vacanţa. După doar câţiva paşi, ca la o comandă, ne facem prima dată semnul crucii, când pe stânga ne apare Santa Maria di Nazareth şi ne-aplecăm capetele când trecem pe sub Ponte di Scalzi, primul dintre cele trei poduri ale Canalului. La San Marcuola, la San Stae, la Ca’ d’Oro, urcă şi coboară parcă aceeaşi lume fără probleme şi fără griji. Trecem încet pe sub Ponte di Rialto şi ne-amuzăm când îi vedem pe unii, îmbrăcaţi ca lumea, la capu’ podului, stând la mese încărcate cu de toate, dar cu picioarele mai mult în apă. Astea-s condiţii boiereşti? Ne lămurim repede: în seara asta, pentru noi?, mareea aduce apa mării şi-o revarsă fără milă pe trotuarele, atâtea câte mai sunt la vedere, ale marelui bulevard. Renunţăm să mai coborâm şi gândul ne poartă la cum va fi arătând sub apă Piazza San Marco. Petrecem cu privirea faţadele vechi colorate şi ferestrele pline de flori ştiute din cărţi: Fondato dei Tedeschi, Ca’dei Camerlenghi, Ca’Lovedan, Ca’Farsetti, Palazzo Grimani, Ca’Corner Spinelli, Palazzo Pisani Moretta, Ca’Foscari, Ca’Rezzonico, Palazzo Grassi, Galleri dell’Academia. Nici nu mai ştim de câte ori am oprit. Să mai fi coborât lumea? Să mai fi urcat?

Trecem pe sub ultimul pod,Podul Academia şi urmărim petrecerea din grădină de la Casetta Rossa, facem cu mâna unei doamne de marmoră din balconul agăţat pe fruntea lui Palazzo Corner Ca Grande, urmărim cu strângere de inimă cum se pierde uşor lumina de la fereastra fără Păsări a Palatului Venier dei Leoni ce adăposteşte Colecţia Peggy Guggenheim, ne apropiem cu gânduri curate de Santa Maria della Salute, apoi traversăm la Vallaresso, coborâm şi ne pierdem în puhoiul de lume ce dă buzna în Piazza San Marco. Dar, surpriză! Cel mai frumos salon al lumii e sub ape. Lungi punţi de lemn o traversează de-a lungul şi de-a latul spre a o putea noi parcurge şi admira la lăsarea serii. La Caffe Florian, lume cam puţină. În haine de seară, muzicanţii, aceiaşi de aproape 300 de ani, par a cânta astă seară doar pentru Marcel Proust. Şi pentru noi. Arondându-se cu politeţuri veneţiene, vis-a-vis, la Caffe Quadri muzica taie înserarea pentru aceeaşi lume puţină de la mesele albe, plutind deasupra apelor. În mijlocul pieţei, câteva perechi de tineri, desculţi, valsează cu graţia datorată vârstei, pe caldarâmul pavat cu mici valuri albastre. De jur-împrejur, la lumina felinarelor agăţate sub arcadele Procuraţiilor, urcaţi pe trotuarele ajunse şi ele sub ape, mii de turişti asistă interzişi la spectacolul incredibil al serii: San Marco sub ape. Fruntea aurită a Basilicii di San Marco se răsfrânge şi ea în apele lagunei. Celor patru cai turnaţi în bronz aurit la Roma, plimbaţi la Constantinopol şi aduşi apoi la Veneţia, ajunşi la Paris drept pradă de război şi întorşi acasă orbi, obosiţi de-atâtea drumuri, li se îndeplineşte ultima dorinţă: beau apă din palma trecătorilor şi-şi deapănă prin ochii lor închipuiţi cum va arăta lumea.

E o seară fantastică la marginea lumii. Şi noi suntem locuitorii ei de drept. Ne paşte norocul…

Poze la minut

Dimineaţa, când San Marco e încă sub ape, circulaţia e dirijată de câţiva poliţişti echipaţi cu cizme de cauciuc şi cu pistoale adevărate. Voluntari de pretutindeni ajutaţi de oamenii locului mânuiesc T-uri spre a reda lumii frumuseţea pavajelor de mozaic din Basilica di San Marco. Tânăra de la Galeria San Marco 101, ştergând de valurile lagunei lucrări originale de Picasso, Dali şi Chagall sub privirile câtorva gură-cască admirându-i picioarele cu profesionalismul datorat vârstei. La prânz, când numărul orelor fericite ne este contabilizat din Torre dell’Orologio, piaţa e limpede de parcă totul ar fi fost un vis.

Mii şi mii de porumbei îşi cer dreptul la o viaţă mai bună, fericindu-ne pentru o clipă. Aripa dinspre Canal Grande e dominată strategic de o româncă de-a noastră care ştie ce vrea; o trădează hainele şi accentul italienesc de baltă şi n-o bagă nimeni în seamă. Să aştepţi pe treptele de la Santa Maria della Sallute întâlnirea nesperată cu Tizian. Victor Brauner încercând să suplinească în faţa cohortelor de vizitatori din toate colţurile lumii lipsa Păsărilor lui Brâncuşi din colecţia Peggy Guggenheim, împrumutate în familie unei expoziţii la Bonn. Să flanezi din interese comerciale pe o stradă ca Lipscani-ul nostru şi să-ţi alunece privirea pe efigia lui Nicolae Iorga de pe Palazzo Correr, Cannaregio 2212 – Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica –, adăpostind, undeva, pe casa scării, un superb Deal de Horia Bernea. Deasupra falnicei Veneţii, seara târziu, în acordurile Orchestrei de Cameră echipată în costume de secol XVIII, să-l omagiezi pe Antonio Vivaldi sau să asculţi, preumblându-te pe canale de vis, L’Elisir d’Amore de Donizetti. În pavilionul României de la Bienala de Arhitectură să-ţi tragi sufletul după ce-ai obosit admirând invenţiile celorlalte ţări care, la un loc, pălesc în faţa palatelor vechi de sute de ani ale Veneţiei de azi. Să-ţi închipui cum câştigi bani mulţi la Casino di Venezia sub privirile pline de invidie ale celor mai împătimiţi într-ale ruletei. Într-un mic magazin cu măşti să-ţi asumi de bună voie nebunia de la Carnevall după care tânjeşti, neînţelegându-l. Să începi să visezi în culorile alabastrului, numărând în gând pietrele preţioase încrustate în Pala d’Oro, aduse de la Constantinopol cu o corabie cumpărată de la un neguţător de grâne din Brăila. În piaţa de peşte de lângă Ponte di Rialte să-i urmăreşti pe vestiţii măcelari veneţieni cum fură la cântar fără ruşine, făcând complimente gratuite doamnelor de toate vârstele. În cartierul evreiesc să bei apă de la o fântână din secolul XII, urmărind pe un perete de piatră, înscrisă cu litere de bronz, o istorie a holocaustului valabilă doar pentru vizitatorii Veneţiei. Să pierzi ultimul vaporetto de pe peronul de la Ca’ d’Oro şi să nu regreţi că va trebui să mergi toată noaptea pe jos, străbătând zeci de străduţe şi de mici canale, rătăcind o dată cu zorile.

Vineri, 6 octombrie, la Veneţia toţi „şoferii” au făcut grevă. Ziua s-a mers pe jos. Iar noaptea…