„Sigur, ăştia-s doar ăi de pot petrece cu acte-n regulă! Şi fără ruşine şi pe bani de la stat. Ăilalţi sunt şi ei pe undeva să mai pună ţara la cale, să vadă cum s-o apuce şi cum să-i cuprindă locurile, cu mese cu tot şi cu bucate câte or mai fi rămas…”
– Noroc şi bine cât mai e la vedere, salută cu oarecare sfială domnul Apostol Stelescu – cândva om ca lumea şi şef peste toate Alimentările oraşului, acum slab şi uşor adus pe dreapta şi când nu e nevoit să care ceva –, banca de lemn cu însemnele primăriei, ocupată „la capacitate” de mai mulţi inşi încercaţi bine de vreme, aşteptând să vină alaiul oficial şi mai ales cele două fete frumoase care s-apleacă de faţă cu toată lumea şi scot din cearceafurile albe colţurile celei mai noi stele desenată în marmoră neagră pe aleea cu fostele celebrităţi ale ţinutului.
– Noroc – răspunseră în cor cele 4-5 persoane, acum ajunse şi fără nume şi fără culoare, şterse pe chipuri de ultimele raze ale soarelui încercat bine şi el de răbdarea toamnei în drumu-i peste balta Jiului spre culmea munţilor Vâlcan, aburiţi bine de oboseala încă unei zile meliţată politic prin instituţiile oraşului cu programul electoral deja desenat cu litere mari de tipar pe uşile de fier dinspre strada mare.
– Vin alegerile şi nu mai scăpăm, îşi închipuia cu măsură Apostol Stelescu, uitându-se cu fereală la lumea adunată în centru, parcă întinsă de voie la soare, intrată bine-n călduri, mestecând fără noimă cuvinte de lemn, cu speranţa nedesluşită că le va fi sigur mai bine.
– Nu se poate, se-ndreaptă…, zise cu glas tare singurul dintre cei 4-5 de pe banca de lemn cu însemnele primăriei, care-şi pusese la o aşa ocazie ultimul costum cu care se făcea să mai iese din casă, din când în când şi fără ruşine.
Dintr-o dată se făcu linişte, dinspre catedrala desenată cu filosofi se auziră paşi mulţi, aşternuţi agale şi fără prea mult îndemn pe caldarâmul de culoarea cărămizilor vechi, afară se cam înnegurase şi cerul, ca la o comandă, se lăsă jos, ca o prelată de cort, acoperind tot centru şi parcă abia atunci lumea înţeleasă că trandafirii-s încă înfloriţi şi mirosul lor dulce îi făcu doar pe câţiva să mai viseze. În costume de culoare închisă, mulţi, mirosind a colonii neaparat scumpe, raşi curajos până sub obrajii care nu mai roşesc decât rar, la ocazii, şi-atunci doar de ochii lumii, oficialii urbei, într-un desen hotărât şi el sigur urmare unui vot unanim şi în plen, stau cuminţi, cât mai falnici cu putinţă, fiecare după cum îşi mai poate împinge la vedere bruma de piept cotropit de burţile bine susţinute-n curele late de piele, închise în catarame aurite şi ele ca acele  lungi şi subţiri înfipte atent în cravatele înşirate ca într-un rastel închipuit în jurul stelei de marmură neagră, de pe faţa căreia, fiecare, singur, citeşte numai pentru el, în gând şi pe litere, de mai multe ori, parcă pentru a ţine minte şi pentru mai târziu: Dincă Schileru.
În faţă la toţi, călcând cu fereală pe iarba tunsă îngrijit, atât cât s-o cuprinzi cu două degete, preşedintele consiliului judeţean şi primarul în exerciţiu al urbei, ultimii oficiali din UE, în costume tot închise la culoare şi parcă luându-se la trântă cu propriile angoase, încearcă şi ei, încrâncenaţi, sub privirile lacome ale asistenţei, să desluşească toate literele aşternute cu aur pe marmora neagră închipuind steaua lui Dincă Schileru. De partea cealaltă a desenului cu oficiali, fiecare repetând pentru sine în cadenţe tarkovskiene numele fostului deputat de Gorj –, într-o atitudine atent premeditată, contemplându-şi umbra şi ea neagră şi cu papion, întins bine între vipuştile lucioase desenate de-a lungul pantalonilor atârnând leneş peste ghetele de lac, resemnate şi ele, suportând spăşite greutatea fără importanţă a singurului orator îngăduit de toată lumea bună a oraşului dornică să afle şi să se instruiască, stă resemnat ultimul filantrop cultural al oraşului care de bune decenii, împuţinat într-o fixaţie retorică, e negustorul de serviciu cu vorbe dulci şi corespunzătoare pentru oricare dintre evenimentele de pe toate agendele de lucru ce se cer bifate demn şi discret.
Miza vorbitorului nu e doar gloria locală. Spre deosebire de cei cărora tot el le dă cuvântul, toţi ceilalţi, ascultători supuşi ceremonialului cu desfăşurător aprobat, au orizontul lor de aşteptare, năpădit de întrebări fără răspuns, dar cu potenţial deranjant sub semnătură în clar. La prima vedere totul pare a fi un complot cultural, vorbele noi sunt morfolite vulgar între dinţii îngălbeniţi cu ţigări fine de parlamentarii de azi, prea mulţi şi aflaţi într-un conflict deschis, patriotard, cu vorbele limbii române. Azi, contribuţia lor se consumă într-o făţărnicie de mucava, afişată nonşalant prin angajamente dubioase luate în faţa unui electorat fără blazon, sărăcit şi disperat.
De jur-împrejur, ceilalţi, atâţi câţi mai rămăseseră să asculte cuminţi, stăteau încremeniţi, cuvintele oratorilor se prelingeau leneşe de-a lungul aleilor cu trandafiri, mirosul lor dulce se târa şi el greu, la firul ierbii.
Peste ei, într-un schimb dumnezeiesc de replici, Dincă Schileru: „Da, am fost şi sunt ţăran, port hainele acelea pe care strămoşii mei le-au purtat. Sunt ţăran din opincă pe care am purtat-o adeseori şi o port”; „Prin urmare, cred că judeţul Gorjiu nu merită să fie condamnat de a nu avea nimic în schimbul contribuţiunilor ce plăteşte; este dar drept ca acel judeţ să aibă cel puţin o şcoală de meserii, unde părinţii să-şi trimită copiii lor, ca să înveţe o meserie oarecare să se poată hrăni. Rog dar pe D. prim-ministru, să binevoiască a lua o măsură părintească, aceea de a prevedea la bugetul care se va vota în curând, o sumă pentru această destinaţiune…”; „În sesiunea trecută am avut promisiunea onor. D. prim-ministru, că se vor lua măsuri a se înfiinţa inginerii trebuincioşi pentru toate judeţele ţării, ca să verifice pământurile tuturor sătenilor împroprietăriţi la 1864. Eu ca ţăran şi reprezentant al ţăranilor în această Cameră, când pun mâna pe promisiunea D-lui prim-ministru, cel care întotdeauna a dat mâna de ajutor clasei muncitorilor, eu atunci mă cred satisfăcut, cer numai să fie şi realizat”; „Ei bine D-lor, ştie toată lumea că cel sătul nu crede la cel flămând. Votaţi, D-lor, cât mai repede. Celor care sunt chemaţi întotdeauna la muncă şi pe câmpul de onoare să le dăm ajutor la nevoie. Am zis. Datori suntem să ţinem socoteală de ei, am zis, şi voi reveni”.
Cartea profesorului Gheorghe Nichifor despre Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului, din care am citat câteva vorbe ale ţăranului nostru deputat, este scrisă în conformitate cu adevărul istoric, consultând documente de arhivă şi o bibliografie exhaustivă, aducând un omagiu şi o laudă performanţei politice extraordinare vreme de nouă legislaturi în parlamentul României, Dincă Schileru făcându-şi auzită vocea de fiecare dată cu nădejdea izbânzii adevărului: „Voi cere, voi striga până dreptate se va face. Nu voi pregeta deloc în această privinţă de a nu-mi face datoria. Repet dar, d-lor deputaţi, ca să vă asociaţi cu mine în această dreaptă şi legitimă cerere. Cer totodată să am un răspuns categoric de pe banca ministerială. Am zis”.
„Superb bărbat. Şi splendid oltean! Scris de sus în jos pe toată înălţimea spetelor lui de dimie albă fină, cu găitane negre de ibrişim, întortocheate în chirilice cusute cu meşteşug. El nu-şi lepedase nici betele ce-i înfăşurau de nenumărate ori rărunchii, pe intervalul pântecului dintre cioareci şi piept. Numai lipsa pistoalelor te oprea să te gândeşti că e un haiduc găzduit la numitul pe franţuzeşte Hotel Boulevard”.
Acum, în capitala noastră de judeţ, steaua lui Dincă Schileru străluceşte în Amintire din strânsoarea caldarâmul de pe strada mare. Facem şi azi de toate, cât se mai poate face, „după puteri, după puteri şi după cunoştinţe” – vorba personajului marelui scriitor.
– Noroc – se auzi destul de limpede dinspre banca de lemn cu însemnele primăriei, vocea  stinsă a uneia dintre cele 4-5 persoane ce participaseră la ceremonie.
Cu un ţipăt de pasăre înjunghiată, ceasul din turla prefecturii părea să îndemne lumea pe la casele lor. Pe undeva, pe-aproape, se-auzeau lăutarii:

„Cine-a fost o dată-n Gorj, of, of,of,…

Fost-a Tudor şi Magheru

Şi-a mai fost Dincă Schileru…”