E toamnă, un vid desăvârşit cufundat într-o lumină aproximativă se refugiază ocupând dinspre margini oraşul, căptuşit ca de-o gripă cu povestea evenimentelor de peste vară.
Brâncuşi, “sumbru şi sobru, cum se cuvine”, în singurătatea-i proverbială, sorbindu-şi cafeaua în pridvorul casei de oaspeţi de lângă catedrala cea mare împrejmuită cu sfinţi ştiutori de carte, pare a fi cuprins şi el de criza de timp – criza noastră cea de toate zilele –, care ne macină tuturor amintirile cu o plăcere pe care ne-am fi dorit-o trecătoare. Priveşte, impasibil, ninsoarea cu flori, surâzând complice, oglindit în lumina subţire de toamnă tolănită leneş pe caldarâmul amprentat şi lucios ca o coapsă.
E toamnă…
Nicio toamnă fără Kafka…
La peronul librăriei centrale trag care alegorice închipuind Castelul ultimului scriitor din oraş, înzestrat cu talent şi cu răbdarea de a fi citit cu creionul în mână o singură carte. Preţ de mai bine de trei decenii, încremenit în proiect, Kafka – cea mai devotată damă de companie – l-a însoţit, ca o umbră, pe toate cărările…
Pentru cunoscători, oficiali cu ziua într-ale propagandei au atârnat la vedere un banner pe care literele mari de tipar închipuie o mai veche reclamă culinară reşapată cultural: Nicio toamnă fără Kafka…
Steaua Elvirei Godeanu
Trecători grăbiţi calcă nepăsători Steaua cea nouă a lui Brâncuşi, ca şi cum memoria lor imediată n-ar fi decât un afront adus celui ce ne recuperează pentru eternitate, de fiecare dată, la cerere, complet dezinteresat. Un scenariu cu îngeri civili, scoşi la vedere în stradă, deschide stagiunea teatrală, urmând ca aceasta, contabilizându-se bob cu bob aplauzele din ultimii 20 de ani, să devină o stagiune jubiliară capabilă să depăşească, folosind toate uneltele regizorale din dotare, criza care ne mătură instituţional speranţa oricăror proiecte de viitor. “Viaţa teatrală” de pe noul afiş este, sub lumina toamnei revărsată pe scenă, oglinda în care obrazele ni se înroşesc de invidie, iar siluetele noastre devin mai subţiri şi mai drepte. Aşteptăm spectacole şi regizori mari care să facă să strălucească aici şi aiurea steaua teatrului nostru.
Apropo, dacă tot e o modă, alegând cu unanimitate şi alte locuri şi păstrând obligatoriu o anume distanţă culturală între ele, edilii ar putea înscripţiona caldarâmul zonei centrale, altfel ca oriunde în lume – şi cu alte… stele. Una ar putea fi o stea pentru Elvira Godeanu, desenată undeva în faţa Teatrului. Astfel, o idee uşor nefericită, ar fi cu timpul remodelată şi asumată artistic de generaţiile viitoare.
Într-un număr cât mai zgârcit cu putinţă, fiecare stea ar ajunge peste timp un reper plastic în perimetrul central al oraşului, sau, de ce nu?, un loc de întâlnire pentru… tinerii îndrăgostiţi. “Ne vedem la steaua lui Brâncuşi sau la steaua Elvirei”… ar deveni în vocabularul curent al urbei o sintagmă a tinereţii fără umbră şi fără de griji…
N-ar fi frumos? Am mai repara astfel şi din greşelile amprentate în grabă pe faţa oraşului…
La drum de seară cu… plasticieni(i) gorjeni
Cetăţeni, vi se pregăteşte ceva!… Pe strada Traian, din boscheţii parcului din faţa clădirilor care adăpostesc spitalul şi tribunalul mare se face, de-o vreme, pândă organizată în trei schimburi de către forţe comunitare plătite la negru în produse cu oarecare aspect estetic. Un personaj de meserie a pus ochii pe Galeriile Municipale de Artă şi-şi râde-n barbă că va putea, cât de curând, să-i schimbe destinaţia: spaţiul ar urma să ajungă un umil magazin cu regim de consignaţie, sub o firmă ştearsă ca să nu bată la ochi, neaoşă şi de cartier: Menaj şi sticlărie La… Cineva, un om de afaceri local, cu veleităţi artistice confirmate de-a lungul anilor, a pus ochii de ceva vreme pe galeria artiştilor, galerie adusă cu acte-n regulă în faliment de-o echipă fără minime cunoştinţe manageriale şi cu performanţe artistice aproximative.
Se aude că pe fondul lipsei banilor din gestiune şi a plăţii poliţelor în avans, reprezentanţa artiştilor plastici arondată greu oraşului lui Brâncuşi ar putea fi desfiinţată prin votul liber exprimat al membrilor ei, urmând ca fiecare să devină propriul lui stăpân şi să se legitimeze artistic pe eventualele simeze de aiurea doar cu buletinul de Târgu-Jiu.
Ultimul cântec de lebădă al stagiunii s-a auzit, în spaţiul generos al galeriei, cu ocazia Salonului de Toamnă, atribuţie de serviciu bifată doar pentru completarea CV-ului de mulţi dintre plasticienii locului. Dovadă, aspectul în general eclectic al salonului, urmare modului în care lucrările au fost eventual selecţionate, poate încercând să se ţină seama şi de nişte criterii impuse valoric.
Catalogul – album de serviciu sau ce-o fi el, lansat cu ocazia vernisajului, se vrea un util instrument de lucru pentru cei interesaţi de valoarea plasticienilor gorjeni, atâţi câţi au reuşit să acceadă la titulatura de membri uap. Majoritatea celor exprimaţi în paginile sponsorizate cu bani publici prin generozitatea preşedintelui Consiliului Judeţean, Ion Călinoiu – un împătimit al sportului de masă şi al artei profesioniste –, s-au găsit reprezentaţi şi pe simezele salonului cu lucrări care încearcă să le confirme încă o dată talentul. Din păcate, doar câteva se situează la înălţimea aşteptărilor iubitorilor de artă, restul…
Ne-au atras atenţia, printre altele, două variante din sticlă ale aceluiaşi manechin de serviciu, purtând pe cap în loc de pălărie câte un ţucal recuperat de la groapa de gunoi, operele cu pricina urmând să mobileze vitrinele viitorului magazin particular de menaj şi sticlărie “La…”
Poate n-o fi chiar aşa şi e doar o poveste abracadabrantă. Până la proba contrarie…
