După ce mai multe personalităţi locale, specializate în dialoguri de complezenţă, s-au dat lovite în infirmităţile proprii când a fost vorba să se rişte la un interviu fără partipriu, zilele trecute, Marius Marian Şolea, consilier în Ministerul Culturii şi Cultelor, s-a lăsat dinadins păcălit, din prietenie mai puţin, din solidaritate cu unele cauze comune îndeosebi. Gorjean plecat în lumea albă după clasa a XI-a de liceu, absolvent de Teologie, membru al Uniunii Scriitorilor, autor a 15 cărţi, la 35 de ani fără câteva zile, tălmăcitor şi tămăduitor, totodată, al moravurilor locale. Tot ce a făcut  Şolea până acum îi conferă altitudinea necesară unui judecător. Printre altele şi deloc definitoriu, în mandatul său de consilier în Ministerul Culturii a descoperit şi a făcut public cum, sub pretextul îmbunătăţirii imaginii României în lume, se decontează anual milioane de euro, bani publici, pentru materiale promoţionale imaginare care, deşi nu sunt tipărite niciodată, sunt predate şi preluate pe semnătură  între mai multe ministere şi reprezentanţe diplomatice. La Târgu Jiu, avangarda suficienţelor locale îl respinge, aşa cum tumorile generalizate joacă pituluşul cu anticorpii prin trupul jumătate viu, jumătate mort. La Bucureşti, în îndepărtările şi însingurările lui, Marius Marian Şolea îşi decantează lumea cu o deplină vocaţie a libertăţii asumate.

Gorjul se bănuieşte a fi într-o ceaţă vestică

Cum vezi tu de la Bucureşti, ca gorjean, partea aceasta de ţară – cu oameni, locuri şi autorităţi?

Mă simt măgulit de faptul că încă de la început deconspiri cititorilor tăi identitatea gorjenească, sporind în acest fel potenţiala mea competenţă în acest spaţiu de civilizaţie socială virgină, care este Gorjul. Pe de o parte, de la Bucureşti Gorjul nu se vede, dar se bănuieşte a fi undeva, într-o ceaţă vestică. Pe de altă parte, chiar şi în general vorbind, când vreau să cunosc ceva, indiferent de natura subiectului, fac tot posibilul să mă situez înăuntrul lucrurilor, nu-mi permit puncte de vedere din afară. În cazul de faţă, nici măcar nu se pune această problemă, Gorjul mă conţine şi eu, la rândul meu, conţin Gorjul. Iubesc această zonă, dar iubirea mea este una suferindă, ca pentru cineva care poartă un greu handicap. Dezastrul politic şi instituţional al acestui judeţ mi-a determinat, şi apoi accentuat, acest afect. De vreo şaptesprezece ani, de când mă uit înspre Gorj, nu am constatat vreo ameliorare. Nici politică, nici culturală, nici măcar economică, dacă doresc neapărat să mă sincronizez cu priorităţile prezentului… Pentru mine este un adevărat disconfort să aparţin definitiv şi asumat unei zone care în 20 de ani de stat de drept nu a reuşit să impună nici măcar un om politic la nivel naţional. Nu există în momentul de faţă un bărbat care să provoace admiraţie în masa electorală sau/şi să aibă credibilitate pentru media românească, adică nici măcar la acest capitol frivol nu existăm. Marea majoritate – tot felul de conjuncturali agramaţi, frustraţi intelectual şi cultural, posedaţi de reprezentări primare şi extrem de agresivi atunci când constată că sunt descoperiţi în micimea lor. Mai este un lucru, ca o mare povară pentru mine, nu ştiu pe cine să aduc să le vorbească pentru a-i face să înţeleagă că salvarea lor ca oameni şi, până la urmă, ca vieţi desfăşurate într-o comunitate, nu constă în camuflare, în minciună şi în tot felul de imposturi obţinute (didactice, sociale etc.), ci numai în producerea binelui, în dobândirea unei compensaţii a potenţialului lor dezastruos. În Târgu-Jiu, am căutat mereu oameni în care să-mi odihnesc amărăciunea locului. Şi, uite, aş vrea acum să-ţi fac portretul ideal al omului politic din Gorj, adică să fiu un Franckenstein de Corşor, pentru ca tu să înţelegi ceea ce aş fi vrut eu să aflu acasă: omul politic din Gorj ar trebui să aibă claritatea şi precizia lui Eugen Velican, autoritatea lui Titu Rădoi, fidelitatea faţă de propria identitate a lui Gheorghe Gorun, capacitatea de comunicare a lui Valentin Popa, bunul simţ şi timiditatea lui Gheorghe Novac, inteligenţa socială a lui Nicolae Mischie, vocaţia de gazdă a lui Viorel Gârbaciu, prietenia şi gustul lui Laurenţiu Butnaru, inima lui Ion Şoldea, consecvenţa lui Nicolae Diaconu, cuvântul şi punctualitatea lui Valentin Taşcu, solicitudinea lui Ovidiu Popescu, sensibilitatea lui Gheorghe Grigurcu, capacitatea imaginativă a lui Ion Popescu, detaşarea de orice problemă a tatălui meu şi preţiozitatea şi freza lui Ion Cepoi. Monstrul meu, omul politic de Gorj, ar fi unul aprig şi blând, tenace şi extrem de iubitor de adevăr, pentru că adevărul, în viziunea mea, nu poate exista decât ca bun public.
Frumuseţea locurilor este determinată şi de frumuseţea oamenilor care le locuiesc, niciodată invers.

La Târgu Jiu nu am avut niciodată loc

De ce te-ai stabilit  în Bucureşti?

Pentru că la Târgu-Jiu nu am avut niciodată loc. De fiecare dată au fost două-trei persoane care s-au opus. Politicieni, chiar şi unii scriitori din zonă. Numai Nicolae Diaconu de câte ori nu a umblat pentru mine pe holurile Prefecturii şi prin biroul domnului Cârciumaru… Şi cu voia, şi fără voia mea. Cunosc în detaliu atât fiecare încercare de integrare a mea în spaţiul gorjenesc, cât şi reacţiile isterice care i-au urmat. Cauzele sunt multiple şi n-aş dori să umplu spaţiul tău, virtual, cu analize psihologice. Nici măcar nu am avut conflicte cu ei, cel puţin până acum. Nu pot decât să bănuiesc că au ei o intuiţie în ceea ce mă priveşte şi atunci se opun, de aia au şi fost aleşi de gorjeni, să le producă binele, iar absenţa mea în Gorj stabileşte premisele acestui bine public. Nu mă simt foarte rău, am înaintaşi iluştri. Nu sunt supărat deloc, doar răutăcios: nu am iniţiativa de a le spune o serie întreagă de lucruri care ar trebui să fie făcute pentru ca zona asta să existe ca obiectiv turistic, cel puţin din punct de vedere cultural. Îi las în izolarea pe care o preferă, să stea câteva zeci de ani aşa, să îmbătrânească în răutatea şi meschinăria lor. Deja au trecut două decenii fără nici un folos pentru Gorj. Fireşte, de asta nu mai pot ei… Eu pot fi de acord şi cu această indolenţă a lor. Este posibil să nu îi iubesc de ajuns, dar atât timp cât nimeni nu m-a întrebat nimic, nici mie nu mi-a făcut plăcere să le explic. În plus, nu am întrezărit niciodată că ar vrea cineva să iasă din noroiul acela. Instituţiile de cultură ale Gorjului sunt adevărate aşezăminte de asistenţă socială, azile în care ajung toţi inapţii locali. Excepţia este Biblioteca Judeţeană, care face şi ea ce şi cu cine poate, conform unui calendar cultural. În instituţiile de cultură din Gorj, coordonate de mediul politic, până acum se cultiva impostura. În prezent, s-a ajuns la un cu totul alt stadiu: se cultivă nimicul! Sunt absolut iresponsabili, dar referitor la acest mărunt aspect voi argumenta cu alt prilej, voi pregăti alături de Florin Chilian un amplu proiect al demascării dezastrului Brâncuşi de la Târgu-Jiu.
Fireşte, Gorjul îmi place mai mult ca loc în care să trăiesc, dar nu în orice condiţii. Îmi plac libertatea, inteligenţa şi nu vreau să fiu nevoit să mă înhăitez cu toţi tâmpiţii. Măcar atât aş fi dorit să constat la Târgu-Jiu: existenţa unor hoţi inteligenţi. La Gorj se fură comic, aşa-zisele investiţii/achiziţii/invenţii sunt de toată jena. E acelaşi stil componistic cu cel al lui Adrian Minune, măscăriciul apatic de la Ministerul Culturii.
Vin la Târgu-Jiu frecvent, de cele mai multe ori ajung direct pe terenul de fotbal din faţa stadionului, deci nu se poate spune că vin numai formal. Pentru mine, Bucureştiul nu e decât un loc geografic. În schimb, dacă m-ai fi întrebat despre Iaşi…
Cu excepţia celor lăsaţi de familiile lor acolo, capitala este o aglomerare de alpinişti stabiliţi în Câmpia Română, un El Dorado în care eficientizarea propriilor defecte pare mai performantă economic. Mai mult decât oricare alt oraş al României, Bucureştiul este locul în care fiecare avem ceva de vândut şi, subsidiar, ceva de cumpărat. Din punctul meu de vedere, zeii nu trec prin Bucureşti. Mulţi îl văd ca fiind o aşezare frumoasă, am deja nouă ani de când stau aici şi nu înţeleg de ce. Singurul avantaj al acestui oraş este acela că, fiind atât de mare, îţi poţi alege oamenii cu care să te întâlneşti. În Târgu-Jiu, pe două străzi, nu am acest minim confort.

Pe Cârciumaru, aşa l-a făcut mama lui…

Spui că nu te-a întrebat niciodată nimeni ce ar trebui făcut aici… Te întreb: prin ce minune l-ar putea cineva convinge pe Florin Cârciumaru că administrează de atâţia ani Târgu Jiul, cel mai oraş dintre toate oraşele lumii, cum spunea Vasile Vasiescu, şi nu Târgu Cărbuneştiul, că ar trebui să nu se înconjoare de sinecuri şi la Centrul Brâncuşi, că Nicolae Diaconu nu a gândit aşa acea instituţie, că rostul ei nu e să organizeze pelerinaje la mormântul sculptorului, la Paris…

Nicolae Diaconu era un om responsabil, nu un pişcotar. El a făcut toate eforturile pentru un centru de studii, o bibliotecă, o catedră Brâncuşi. Al bătrân al meu, străbunicul, atunci când era dezamăgit de cineva şi nici nu întrevedea vreo schimbare, spunea ca pentru sine: „De, dacă aşa l-a făcut mama lui!…” Deci, dacă aşa crede domnul primar că trebuie procedat, nu are nimeni ce să mai facă, dacă aşa consideră domnia sa că este bine… Pensionarii oraşului, această inepuizabilă sursă sociologică a democraţiei din Târgu-Jiu, constată viril electoral că este o administraţie bună. Au mici, artificii, table de şah, cişmele, ajutoare şi întâlniri lunare, cum să nu le crească speranţa de viaţă?! Numai că dezvoltarea istorică a unui oraş se face cu vizionarism, nu cu fluturaşe, nici cu carneţele de impresii din Piaţa Mică şi nici cu măturători matinali.
Ştii când mi-am dat eu seama că domnul primar este un foarte fin cunoscător al psihologiei maselor? Cu ocazia unui episod „Zilele oraşului”: tarabele, grătarele şi mesele erau dispuse pe strada din faţa Primăriei, iar toaletele ecologice, lipite de zidul instituţiei, dinspre nord. Gorjenii, sub presiunea momentului sărbătoresc şi profund emoţionaţi de nivelul de trai se uşurau direct pe zidul Primăriei, toaletele fiind ori ocupate, ori foarte riscante din cauza întunericului. Atunci mi-am dat seama de jocul psihologic extrem de subtil al domnului Cârciumaru. Cum să nu te voteze târgu-jianul, dacă îi oferi regulat posibilitatea să-ţi marcheze teritoriul, unde tu eşti doar un vremelnic reprezentat?! Orice tip de refulare devine ridicol în faţa acestei tehnici de detensionare a maselor.
Revin la of-urile tale… Totuşi, tu crezi că oamenii aceştia nu au momentele lor de sinceritate, că nu simt timpul trecând zadarnic prin conştiinţele lor? Eu cred că omul încă există în toţi aceşti domni. O fi atât de multă muncă, încât nici nu le mai vine să se mai apuce… Am cunoscut şi eu această senzaţie, dar nu m-a ţinut 20 de ani. Şi dacă, să zicem, chiar ar dori cineva să mişte căruţa de la Târgu-Jiu, crezi că ar avea cu cine? Sau i-ar asigura cineva deja indispensabila politic popularitate? Din contră, lucrurile cu adevărat corecte nu aduc simpatie, iar binele se face NUMAI cu jertfă, restul este păcăleală.
Pe de altă parte, în România, cei care ajung să conducă instituţii se înconjoară de oameni asemenea lor, pentru a nu le fi semnalizat zilnic stadiul la care au ajuns ei înşişi. Salvarea acestei ţări va începe numai atunci când vor fi depăşite aceste complexe. Politicienii vor lângă ei persoane care ştiu să se târască, pentru ca ei înşişi să pară înalţi.

Doar aici Morega putea fi urmaşul brătienilor

Are vreun specific „dezastrul politic şi instituţional” din Gorj, comparativ cu alte zone ale ţării?

Da, fireşte, altfel nici nu l-aş mai fi adus în discuţie. Discuţia este foarte întinsă pe acest subiect. Aş putea scrie o carte întreagă de istorie recentă a Gorjului, care să argumenteze diversele tipuri de ratare, cu momentele corespondente fiecăruia în parte, cum, când, cine şi de ce. Probabil o voi face într-o bună zi.
De pildă, având legătură parţială cu ceea ce am spus mai înainte, îţi dau un exemplu din fantasma politică din Gorj: aici, comunitatea îi permite domnului Morega să fie urmaşul brătienilor. Ruşine liberalilor pe care îi mai are Gorjul! Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte că, la un moment dat, Partidul Alianţei Civice câştigase alegerile în două judeţe ale României: la Iaşi şi la Gorj, acela a fost un miracol!
Răspunzând strict întrebării tale, în Gorj, politicienii sunt mai agresivi şi mai răzbunători. Atunci când greşesc, încearcă să ascundă eroarea, adâncindu-se în greşeală. În primul rând, este o problemă de psihologie, abia apoi una de comportament.
Din alt punct de vedere, cea mai importantă marcă a României, pentru că aşa vor unii (la Gorj nici măcar nu se înţelege de ce) este Constantin Brâncuşi. Instituţiile din Târgu-Jiu trăiesc într-o absolută nesimţire faţă de acest potenţial. Dacă ar fi numai pelerinajele de la Paris şi atât, tot ar fi o realizare – ar mai vedea şi gorjeanul Parisul (la suprapreţ), ar mai trece şi el printr-un cimitir pentru autoevaluare, dar nu este doar asta, există intervenţii asupra Ansamblului, modificări ale arhitecturii peisagistice, modificări ale desenului aleilor gândite de Brâncuşi, tot felul de scandaluri cu orice prilej, pavimente din noroi american, când noroiul nostru autentic, de Bolboşi, e lăsat în soare de izbelişte, manele la muzeul acela din parc, devenit terasă. Evident, sunt şi lucruri bune care se întâmplă acolo, parcurile, aleile, aşa cum sunt ele gândite, greşit, sunt totuşi îngrijite atent. Un alt lucru bun este Doina Gorjului. Iar pe locul secund, ca importanţă naţională este Ansamblul Maria Lătăreţu al Şcolii Populare de Artă. De fapt, asta este tot ce are Gorjul mai performant la nivel de cultură de instituţie. Nu sunt ironic, atât avem, în alte domenii nu suntem în stare de performanţă. Ar mai fi de menţionat mişcarea sportivă, unde se întâmplă aproape un miracol, echipe în prima divizie la fotbal, handbal, baschet… Chiuitura şi bătutul mingii sunt astăzi sentimentul gorjenesc al fiinţei. Cel puţin e bine că se face performanţă din asta…

Cu cât impostura este mai mare, cu atât nevoia de respect este mai acută

Aici avem o pătură superpusă, la nivel politic şi administrativ, sau aşa sunt gorjenii, după chipul şi asemănarea celor care-i conduc? Povestea aceea cu oamenii de valoare care tac şi preferă să nu se implice este un mit şi atât?

Toţi cei care conduc îi reprezintă pe români! Îmi pui întrebări ale căror răspunsuri sunt adevărate studii şi, în acelaşi timp, îmi ceri să-ţi răspund în câteva ore… Dacă oamenii de valoare pe care îi ştii tu, eu cred că au mai rămas vreo cinci-şase la Târgu-Jiu, nu vor să beneficieze de pe urma valorii pe care o au, atunci, într-adevăr, ar trebui să vorbească. Probabil evaluează şi ei eficienţa unui atare gest… Asta în cazul în care sunt independenţi, social, inclusiv mental… Fiecare vrea să îi fie lui bine, nu mai e nimeni interesat de celălalt. Dorind fiecare să îi fie bine lui, neinteresându-l binele celuilalt, tuturor le va fi rău. E o problemă matematică. În România, poporul e mort. Speranţa mea se leagă de două posibilităţi: o curăţitoare calamitate naturală sau o stare de graţie în care aceşti oameni, pe care probabil ai vrea tu să îi înjur, să îngenuncheze cu bărbiile în piept şi să se privească în propriile lor suflete.
Nu este un mit, oamenii buni se feresc de mizerie, de această „abilitate socială”, preferă marginile, consideră că îmbrâncelile dinspre zona centrală a socialului nu îi potenţează. Evident, locurile libere sunt ocupate instantaneu, ulterior acele persoane pretind agresiv să li se acorde respectul locului (funcţiei) pe care au ocupat-o. Şi cu cât impostura este mai mare, cu atât nevoia de respect este mai acută.

Vorbeşti despre „potenţialul dezastruos” al decidenţilor locali. Nu generalizezi? Apoi, nu ştiu dacă ai avut prilejul să cunoşti lupii tineri, consilierii, şefii de cabinet, educaţi întru perpetuarea moravurilor şi neputinţelor locale…

Nu generalizez, îi cunosc aproape pe toţi. Când vin acasă, nu mă dezlipesc seara de posturile locale de radio şi televiziune. Programele de ştiri de la Gorj seamănă izbitor cu programele de ştiri de la Chişinău. Urmăresc tot ce se întâmplă şi aici, şi acolo, inclusiv pe net, când sunt în Bucureşti.
Lupii tineri nu mă interesează să-i cunosc până nu vor deveni, la rândul lor, lupi maturi. Nu am timp chiar de absolut orice. Dar tu, în schimb, dacă tot ţi-ai propus să observi şi zona aceasta, ar trebui să vezi drăgălăşenia lor. Dacă i-ai descoperit jucându-se, prinzându-se unul pe altul cu gura de gât, să ştii că aşa învaţă ei cum să vâneze mai târziu, jocul îi apropie prin exerciţiu de comportamentul de la maturitate, indispensabil supravieţuirii din lumea animală. Eu, văzându-i, aş fi foarte bine dispus. Îmi place să privesc natura în desfăşurare, fie ea şi natura umană. Să nu cumva să fii tributar unui mediu de formare foarte rigid, justificat prin precizie!

În România, interesul public nu mai există

Are vreun sens, poate avea vreo eficienţă în actuala stare a lucrurilor să faci presă în interes public, aşa cum încerc eu?

Are, chiar dacă nu ţi-a cerut nimeni. E un act de eroism civic şi vei sfârşi în consecinţă: părăsit, izolat, învins. La sfârşit, când va fi prea târziu pentru toată lumea, ţi se va da dreptate şi lupta îţi va fi apreciată de semeni. Exact atunci când nu va mai fi nevoie. Sper să fi ştiut asta atunci când te-ai apucat de revoluţii în Gorj. Dacă vei învinge, înseamnă că eşti încă de acum o forţă. Dacă ai fi prins şi tu promoţia de teren de lângă fabrica de cauciuc sau vreun parter în blocul ziariştilor de la Debarcader mai erai intransigent? Dacă da, continuă şi iartă! Acesta este sensul, sacrifici tot, dar acest sacrificiu este foarte puţin pentru a împlini vocaţia pentru adevăr a omului. Ai în schimb grijă unde te situezi ca aşteptare, ce fel de mize ai! Să nu te aud apoi că deznădăjduieşti! Când ajungi la capătul răbdării, ia-o imediat de la început! Îţi spun un secret: în România, interesul public nu mai există. Şi îţi sugerez un lucru foarte important: nu îţi considera inamicii ca fiind nişte fiare, îi vei înrăi şi mai mult, priveşte-i ca pe nişte oameni, cum şi sunt, doar aşa vei avea vreo şansă pentru a-i ameliora. Cu atât mai mult dacă ei conduc Gorjul…
În cazul în care o să văd că marea e foarte agitată şi ai dificultăţi de respiraţie, voi veni după tine, dar, până atunci, te asigur că Târgu-Jiul este doar o baltă călduţă, cu crocodili şi răţuşte de plastic.
Fir întins!

Am prins şi „promoţia de teren de lângă fabrica de cauciuc”, şi multe altele, fără a mă situa vreodată în vreo „impostură obţinută”. Din fericire, am realizat la timp că viaţa trece repede şi că la sfârşit n-aş fi numărat decât nişte asemenea „promoţii”. Pe scurt, dacă vrei, cât mai vulgar, aş vrea să povesteşti cititorilor mei cum se fac achiziţiile publice în Ministerul Culturii şi la ce nivel se află în prezent, în cercetare sau nu, muşamalizate sau nu, fraudele descoperite şi semnalate de tine, în calitate de consilier în ministerul cu pricina.

Aceasta este o întrebare absolut neelegantă din partea ta, cu tot interesul cititorilor tăi, cu tot. Îmi ceri să îţi dau un răspuns care, în fond, ar cuprinde 5 ani de evenimente… Dacă tu crezi că interesează pe cineva, acesta este răspunsul: http://www.solea.bravehost.com/Ministerul_groazei_demnitarii_crimei.html .  Se poate citi de la sfârşit spre început, în cazul în care citititorii tăi sunt dominaţi de actualitate. Pentru superficiali şi, deopotrivă, pentru cei care au o problemă cu adaptarea la trecerea timpului, am şi varianta sintetică a unor prezentări video: http://www.youtube.com/profile?user=corsoreanu&view=videos&start=40 . Sunt acolo vreo 6-7 pagini despre nesimţiţii şi jalnicii hoţi ai Ministerului Culturii.

Eu am crescut pe lângă zei

Ce se întâmplă acum la Corşor, cu acea ordine a lucrurilor şi întâmplărilor copilăriei tale, descrise în „Crimă şi pace bună” şi în „Un peşchir şi o ţâră dragoste”?

Nu se mai întâmplă nimic, pentru că acel Corşor nu mai există nici măcar fizic – oamenii recrează spaţiul propriului habitat, acei oameni nu mai pot fi găsiţi astăzi acolo. În schimb, absolut toţi trăiesc în mine, de la rudele imediate şi până la vacile şi câinii corşorenilor. Nu am uitat nimic. Acel Corşor, pe care, amabil, îl aduci tu în discuţia de faţă, va muri numai o dată cu mine. Eu am cunoscut oameni care parcă ar fi trăit în Corşor de la începutul timpurilor. În prezent, nu mai vorbeşte nimeni limba lor, cu înţelesurile ei aparte, o limbă mitică, uneori încifrată, în care sensul comunicării era cu totul altul decât înţelesul primar. Oamenii nu mai au forţa de a crea evenimentul prin propria lor prezenţă. La începutul anilor ’80, eu am crescut pe lângă zei. Sunt fericit că am avut parte de acel popor român. Toţi moşnegii acelui sat îi plimb cu mine prin lume, de la ei am învăţat rosturile, de la Biserică înţelesul şi de la femei intuiţia şi misterul. Nu îmi mai poate nimeni spune că nu existăm, realitatea de acum nu mă mai poate învinge, cât ar fi ea de plină de cadavre umblătoare. Eu ştiu vitalitatea şi identitatea în care am crescut. În Corşor, spiritul meu s-a îmbăiat în dialog şi-n iubire. Pentru asta, sunt veşnic dator acelei identităţi. Satul românesc a murit la sfârşitul anilor ’80, atunci a murit şi Corşorul meu, dar eu îl cunosc, ştiu unde a fost, îi ştiu importanţa şi resimt datoria. Nu voi pierde nimic din ce am luat de la Corşor.

Dacă Brâncuşi ar fi fost un mare compozitor, s-ar fi umplut acum Târgu-Jiul de uriaşe difuzoare la care se dădeau manele?!

Cum vezi tu viitorul României? Gorjul se va sincroniza? Care este alegerea corectă, din punctul tău de vedere, pentru liceenii gorjeni care dau acum cu banul şi nu prea ştiu ce drum să apuce?

Să încep cu ce este mai simplu, cu sincronizarea… Prin natura atribuţiilor de serviciu, cât şi ca fel de a fi, circul foarte mult în ţară. Am văzut la diferite intervale de timp anumite oraşe, multe dintre ele fiind cam de acelaşi fel ca şi oraşul nostru. Îţi spun sincer, încearcă să verifici, chiar dacă ritmul este foarte lent, în toate se întâmplă ceva, se construiesc măcar câteva blocuri, sedii de lux ale unor firme, unul dintre semnele de prosperitate ale urbei, se modernizează drumurile, îşi prezintă în plan naţional un produs, indiferent de natura lui, produs cultural, politic, economic etc. Plec de la atenuanta şi generoasa idee, pentru Târgu-Jiu, că şi acolo se fură, acesta fiind astăzi rolul statului în România, de a prevedea calendaristic fonduri care trebuie plătite unor firme, grupuri, indivizi, concerne agreate. În multe locuri este într-adevăr o modă a fântânilor, dar nicăieri atât de multe. Este şi o modă a sculpturilor, dar nicăieri atât de multe. Nu mai poate gorjeanul să vină beat acasă, că dă cu capul de zecile de sculpturi, înfipte din 50 în 50 de metri, în felul acesta oraşul a fost gândit să fie unul al sculpturii… Că doar există Brâncuşi aici, din păcate pentru el. Dacă băiatul acesta ar fi fost un mare compozitor, s-ar fi umplut acum Târgu-Jiul de uriaşe difuzoare la care se dădeau manele?! Pentru că acesta este echivalentul statuilor care au năpădit obsesiv oraşul. Iar acum nu emit păreri, care ar putea fi considerate, în dificultate, a fi poetice, ci vorbesc în calitate de absolvent al unei facultăţi de artă, din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza, studii de zi, la stat; acum precizarea a căpătat oarecare importanţă. Câtă ignoranţă poate un grup de oameni să înmagazineze pentru a împânzi oraşul cu astfel de aberaţii?! Anul trecut, am cotrobăit toate cotloanele urbei pentru a fotografia mutantele ciuperci de granit. Din toată cultura, am găsit exact trei bucăţi pe care le-aş păstra, bineînţeles mutându-le în cu totul alte locuri decât acelea în care au fost fiecare amplasate. Pentru o sculptură contează enorm amplasamentul, relaţia ei cu spaţiul. N-are sens să explicitez prea mult, că să-i enervez şi mai tare pe diriguitori. Şi aşa, eu emit doar păreri…

Tinerii îl caută pe Dumnezeu la tinereţe, tocmai pentru că se simt stăpânii lumii

Tinerilor de azi, sărmanii de ei, ar trebui să le trimit epistole, aşa cum făcea Sfântul Pavel cu primii creştini. Comparaţia ia valori doar pe segmentul tineri – primii creştini, ferească Dumnezeu de alte sugestii! Înainte, nu cu mult timp în urmă, tineretul, studenţii, erau o forţă. Inclusiv în Iaşi, îmi amintesc, tremura administraţia oraşului când intrau studenţii în grevă. Acum, dacă le închide cineva messengerul, rămân muţi până la instalarea twitter-ului… Ei sunt generaţia virtuală, se înţeleg unii pe alţii, îşi acoperă câte un ochi cu părul pentru a nu fi văzuţi, se duc acasă, sting becul şi încep să plângă.
Ar trebui să vorbesc mult despre ei, dar este 22 şi 47 de minute şi la 22.00 trebuie să-ţi trimit interviul.
Încerc doar nişte sinteze. Dacă nu se vor supăra cumva pentru că îşi permite unul, care nu îi cunoaşte, să le sugereze ce ar avea de făcut pentru a le fi mai bine, deşi viaţa e a lor şi sunt stăpâni pe ea şi pe tot ce decurge din această situaţie ireversibilă, atunci le-aş spune că, înainte de orice acţiune pe care vor să o întreprindă, ar fi bine să se întrebe asupra eficienţei reale. Nu metoda, nici avantajul ori simţirea demersului, doar rostul acelei opţiuni. Ar trebui să se mai gândească la sensul lor pe pământ şi la responsabilităţile acestei situaţii, şi ea ireversibilă, responsabilităţi faţă de ei înşişi, faţă de familiile lor. Împrejur, umanitatea se confruntă cu o dramatică şi obositoare criză de sens. Să caute emoţiile puternice din adevăr! Să nu lase pe alţii să gândească în locul lor, decât dacă au certitudinea că aceia sunt în stare de asta şi, în plus, sunt şi bine intenţionaţi. Să nu cedeze tentaţiilor, măcar ca exerciţiu de putere trebuie să te opui propriilor porniri, altfel vor fi doar nişte sclavi, prizonieri ai propriilor pofte. Cea mai grea de îndurat e atracţia sexuală. Şi asta are un temei, dar nu am vremea să-l explic aici. La restul te mai poţi opune cu educaţia şi cu moralitatea, dar la asta nu poţi decât dacă fugi fizic, altă şansă nu există. Numai că pentru asta îţi trebuie forţă, nu glumă, pentru o asemenea hazlie decizie trebuie să fii puternic, nu poate fugi orice împiedicat în propriul trup. Din când în când să mai treacă printr-o biserică, dar nu atunci când se cunună Virginica, sau când e vreun botez în familie, să caute bisericile cu preoţi neplictisiţi.
Dumnezeu nu mai poate de bucurie când îl caută tinerii, tocmai atunci când ei nu se tem de moartea imediată, nu au spaime şi slăbiciuni care să-i ducă, psihologic, spre potenţialul sprijin divin, când Îl caută la tinereţe, tocmai pentru că se simt stăpânii lumii. Le dau şi un pont: în Târgu-Jiu au apărut de vreo câţiva ani trei preoţi buni, destul de tineri şi ei, să îi caute şi să se împrietenească! Mai află şi ei una, alta…
Eu nu cred că tinerii înţeleg prea uşor aceste „bătrânisme”, dar dacă unul singur le vede, atunci aceste cuvinte vor fi împlinite.

Note:
1. Pe aici se poate ajunge în vremea copilăriei lui Şolea, în satul Corşor din Alimpeştii Gorjului. Numai rata pe care scrie Internet Explorer Browser trece pe acolo.
2. Intertitlurile şi sublinierile aparţin iniţiatorului interviului.