O suficienţă cu iz de provincie ne ispiteşte de fiecare dată când încercăm să evadăm din uzura zilnică, înfruntând nu fără riscuri adevărata performanţă. Nu ne desprindem dintr-un fel de negustorie impregnată cu frivolităţi nici atunci când ne propunem să dinamităm cumva locul comun, găsim scuze când trebuie să promulgăm energiile creatoare ale artelor de tot felul şi ne ferim cât putem de provocări, cerându-ne scuze încă înainte de-a ne face socotelile. Şi, totuşi, semne care par să scurt-circuiteze o inerţie localizată emblematic şi pe versantul nostru, ne fac să credem că încercările rânduite statornic vor desfide într-un final râvna unora de a trimite în derizoriu nevoia de a salubriza evenimentele culturale.
La Galeriile de Artă ale Municipiului a fost transferată, nu fără eforturi, o expoziţie de grup – sculptură şi pictură – ce s-a bucurat luna trecută de aprecierea publicului şi a presei din oraşul Râmnicu-Vâlcea. Şi-au făgăduit şi asumat deja un atare program expoziţional sculptorii Paul Popescu de la Târgu-Jiu, Eugen Barzu de la Timişoara, Vasile Soponariu de la Bucureşti şi pictorii Gheorghe Dican de la Râmnicu-Vâlcea şi Ştefan Pelmuş tot de la Bucureşti, ajutaţi cu vorba şi cuvintele scrise de Petre Tănăsoaica la Râmnicu-Vâlcea şi de subsemnatul la Târgu-Jiu.
Cândva, la începutul anilor ’70, urmare unei întâlniri providenţiale susţinută cu puterile vitalizante ale tinereţii, a luat fiinţă o carte de poezie – Belgradul în cinci prieteni – scrisă cu mâna pe inimă de Nichita Stănescu şi încheiată cu câte un poem desenat de Anghel Dumbrăveanu, Adam Puslojic, Petre Stoica şi Sraba Ignjatovic. Se întâlniseră doar cinci şi urmare unui ritual stănescian totul a părut justificat peste timp, grupul de prieteni îngăduiţi atunci Cinei cea de taină există şi astăzi în amintirea noastră şi în istoria literaturii: „Plâng în faţa cifrei cinci – / cina cea de taină fără şase. / Unde sunteţi voi cei care sunteţi, / iară voi cei care nu mai sunteţi, / unde sunteţi? / Rupeţi deci cuvântul, este trupul meu. / Sânge poate va şi curge din silabă. / Pentru voi, voi face vin din V şi I / şi blândeţe dintr-un trup barbar. / Mă sărută cine mă sărută. / Eu rămân cu voi cei unsprezece: / Suntem cinci de faţă, şase au plecat; / cina cea de taină plânge-n faţa cifrei cinci / Se întemeiază astăzi pierderea, / durerea, plecarea.” // (Ritual, Nichita Stănescu )
Cei cinci artişti invitaţi să expună la Târgu-Jiu sunt tot atâţia prieteni care-şi proclamă loiali îndatorirea ardentă de-a se raporta actualităţii, exerciţiul plastic recompunându-i explicit prin efortul aventurii lor zilnice din atelier. Prietenia celor cinci capătă în oraşul lui Brâncuşi o altă aură, închipuind o nouă virtute creaţiei lor, depăşind de data asta devoţiunea şi îndărătnicia comună fiecăruia şi ajungând dimpreună la o culminaţie capabilă să le exemplifice pregnant inteligenţa şi harul. În preajma muncii lor adusă laolaltă pe simeze şi pe socluri, sensurile noi capătă o bogăţie asociată ideaţiei, care printr-o cordială susţinere comună vădeşte prevenitoare exerciţii de mare esenţialitate artistică. Lor, la un loc, le datorăm un început în Galeriile de Artă ale Municipiului, început cu care se va constitui în timp o solidaritate organizaţională nouă, ce urmează a ne împărtăşi din fervoarea creaţiei artistice a cât mai multor plasticieni confirmaţi. Numai aşa, împodobită cu biografii reprezentative, galeria va avea un impact tentant în timp prin investiţia continuă făcută pe tărâmul memoriei artistice, concentrând o realitate intrinsecă într-un depozit unic, preţios şi ispititor.
Viitorul, prevestitor dezinvolt al jocului copilăriei fiecăruia dintre noi, va putea deveni la Târgu-Jiu un veritabil studiu de caz pentru biografiile multor prietenii artistice proteguite emblematic de Umbra lui Brâncuşi. Revăd peste timp, în arhivele spaţiului târgujian, laboriosul patrimoniu tezaurizat strategic, care pentru generaţiile viitoare se va constitui într-o zestre demnă de efigia solitară a lui Brâncuşi. Doar prin gesturile prezente ale unui public cât mai educat şi mai numeros, fiecare întâmplare din Galeria de Artă se va putea constitui într-o adevărată sărbătoare în unitatea ei, sărbătoare demnă de locul atât de râvnit şi cu o memorie plastică ilimitată. Nădejdea noastră nutreşte speranţe uşor surrealiste, încercându-ne dictatorial tenacitatea în a străbate doar împreună drumul exclusivismului artistic datorat oraşului atât de dăruit.
Târgul în cinci prieteni se lasă împovărat cu cinci inscripţii atinse de aripa creaţiei majore, încercând să-şi apropie cele câteva orgolii artistice, proclamând prin semne esenţiale identitatea unui grup despre care vom mai auzi. Toţi cinci: Paul Popescu, Eugen Barzu, Vasile Soponariu, Gheorghe Dican şi Ştefan Pelmuş sunt la Târgu-Jiu în calitatea lor de martori sui-generis ai unor închipuite întâlniri cu capodopera, întâlniri ce ne vor putea încerca şi pe noi în faţa unei astfel de esenţe artistice infailibile. Fiecare dintre cei cinci ne prilejuieşte întâlnirea cu un proiect propriu bine articulat, fecund şi original, cu atestări de marcă şi comentarii autorizate prin care spaţiul fiecăruia ocupat de drept are deja o identitate confirmată.
