Un partizan la braţ cu Îngerul alb. Într-o librărie dintr-un orăşel sârb, asediat de negustori români de mâna a doua, am găsit o carte de poezie iscălită de Ioan Flora. Atunci, am avut sentimentul că în acea după-amiază, aflat departe de casă, nu mai eram atât de singur. Îmi găsisem un prieten. Şi aveam şi un rost în oraşul acela străin. Eram la sârbi ca să-l citesc pe Ioan Flora, acasă la el. Îl cunoscusem pe poet demult, pe la începutul anilor ’70…
Anul trecut, în vară, ne-a dăruit pentru Lumea Gorjenească un maldăr de poezii dintre cele ce aveau să apară de sărbători sub coperta cu un titlu nou, interesant ca toate celelalte: Medeea şi maşinile ei de război. O noapte întreagă, în curtea noastră de la Bălăneşti, poetul ne-a recitat din poeziile lui şi ale prietenilor. Apoi, la el, la Rugi, ne-a ţinut sechestraţi sub Tălpile-i violete.
De Crăciun, în preajma zilei sale de naştere, Ioan Flora şi-a lansat la Belgrad, în mijlocul prietenilor-scriitori de acasă, Antologia poeziei sârbe, o carte cu poeziile tuturor poeţilor sârbi trecuţi cu bine prin sufletul lui. Şi a fost aşa de bine primită Antologia, încât sârbii şi-au propus să pună inimă de la inimă şi să şi-o retraducă din limba română.
La începutul lunii martie, când începuse a se vorbi liber despre primăvară, la Uniunea Scriitorilor, poetul, îmbrăcat într-un costum impecabil, trona în toate oglinzile în care fuseseră văzuţi de-a lungul vremii mai toţi marii scriitori români. Stătea la o masă, de-a dreapta cu oficiali ai Ambasadei sârbe la Bucureşti, foarte mândri de isprava compatriotului lor, iar la stânga-i îi avea pe câţiva dintre criticii români în stare să-i aprecieze demersul la adevărata lui valoare. Erau în sală oameni de meserie şi prieteni, care-l invidiau sincer pe poet.
Ei bine, după ce ne-a dăruit Antologia, cred că înţelegerii noastre viitoare pentru propria-i operă va trebui să-i adăugăm neapărat şi această minunată stare de veghe asupra poeziei marilor poeţi sârbi. Iată două poezii tălmăcite de Ioan Flora, una a lui Sava Nemanici – Ultima dorinţă a lui Nemania: „Fiul meu, din iubire pentru mine, / aşează-mă pe rasa, ce-i pentru îngropăciune, / şi grijeşte-mă în chip sfânt întru totul. /aşa cum şi în mormânt zăcea-voi. / Şi-ntinde rogojina pe pământ / şi aşeaza-mă pe ea / şi-aşează o piatră sub capul meu, / acolo să zac, până ce vine Domnul să mă vadă./ Luându-mă de-aici.”;  şi  alta, a lui Milan Nenadici – Şoim între două vârste: „Sunt şoim între două vârste – // Lupingul meu e rutină curată / Deşi simt că mi s-au slăbit băierile / Dintre aripi şi trup; / Sunt şoim între două vârste – / Cu ciocul lovesc la fix / Deşi mişcarea gâtului e oarecum încetinită; // Sunt şoimul între două vârste – / Ce-apuc în gheare nu mai scap / Deşi vârfurile ghearelor sunt puţin tocite, / Deşi prada e, nu ştiu cum, mai grea, / Mai rapidă / Şi tot ce zboară / Îmi seamănă c-un şoim.”
Pe coperta Antologiei lui Ioan Flora e aşezată o reproducere după fresca Îngerul alb desenat pe peretele Mănăstirii Mileşeva în sec.XIII.
Într-o după amiază de început de primăvară, în toate oglinzile de la Uniunea Scriitorilor, l-am văzut pe poetul Ioan Flora: era un partizan la braţ cu Îngerul alb.
Anul acesta, în iarnă, vârsta poetului va număra 50 de ani. Cu toate că a cam pus mâna pe toate premiile (de curând, la Ploieşti, cu ocazia Festivalului Internaţional de Poezie, i s-a acordat Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”) ar fi frumos ca şi Festivalul nostru de Poezie „Tudor Arghezi” să-l onoreze, acordându-i  Marele Premiu. Noi îl nominalizăm şi de data aceasta. Merită cu prisosinţă.
Ridică-te Ioane… „Veni şi vara aceasta”… În Târgul Cărbuneştilor, sâmbătă pe la prânz, soarele rămăsese atârnat între franjurile unui nor alburiu. Deasupra lui, cerul părea zugrăvit cu fotografii de familie, cu scrisori de dragoste şi cu vechi acte de proprietate, peste ape şi peste păduri. Sub el, totul semăna cu o placentă întinsă pe garduri în bătaia puţinului aer scorojit pe marginea aripilor de lilieci. Peste  Târg se făcuse linişte. Era o linişte uitată şi leneşă, „cum un ochi de apă stătută”, izbăvind păcate mai vechi, aproape uitate, aproape fără scăpare. Pâlnii ruginite de tablă ascunzând difuzoarele radioului local anunţau cu o voce gravă: „În sala de şedinţe a primăriei, într-un cadru festiv, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi primarul oraşului nostru acordă marile premii ale celei de-a XX-a ediţii a Festivalului Naţional de Literatură <Tudor Arghezi>, domnilor scriitori Ioan Flora şi Gheorghe Grigurcu. De asemenea, cu această ocazie, Consiliul Local Târgu Cărbuneşti le atribuie şi titlul de Cetăţean de Onoare”…

Brusc, din difuzoare se prelinge o muzică săltăreaţă, pe fundalul căreia alte voci ameninţă locuitorii oraşului cu promisiuni electorale. Chestia asta durează cam mult şi când se comută din nou legătura radiofonică, din sala de şedinţe se aud ultimele cuvinte ale primarului: „Va trebui să fim în stare să-i şi împroprietărim pe noii noştri cetăţeni cu câte o bucată de pământ unde să-şi poată construi case, în care să locuiască mult şi să scrie bine. În schimbul acestei donaţii, scriitorii sunt obligaţi la rându-le să cedeze Bibliotecii oraşului paginile lor de manuscris ce se vor constitui într-un fond de mare valoare. Să găseşti la noi câteva din cărţile-manuscris ale lui Marin Sorescu, D.R. Popescu, Alexandru George, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Ioan Flora şi Gheorghe Grigurcu mi se pare un lucru deosebit de important”.
Iar mai intervine ceva, se-ntrerupe totul, se face linişte şi, în sfârşit, se aude vocea poetului Ioan Flora aducând un „Omagiu lui Tudor Arghezi”: „Iar se suie zorii, ca muierea-n prun, / hoitul umbrei mele e de-acuma humă, / până chiar şi moartea, piezişă, din ajun, / zgârie în geam, şi e clăbuc, şi-i spumă. // Intră, moarte, intră, am un beci jilav, / poţi sădi acolo chiar şi negi, de-ţi place, / chipul tău nu-i acru, deşi uşor schilav, / şi moartea ta-n ogradă supusă e şi tace. // De ce nu-ţi perii moartea, tu, moartea noastră bună? / De ce te canoneşti atâta şi chipu-ţi decuseară / e doar alunecare, e sceptrul doar şi-arvună / a visului ce creşte şi dă din lume-afară? // A mai trecut un secol, a mai trecut o toamnă, / zorii urcă iarăşi, în zimţuri, printre pruni; / ce-ar fi dacă ştergem, în clipa asta, Doamnă, / şi timp, şi metru, şi aur de lăstun?”
Ioan Flora e un poet cu mari disponibilităţi în a se sacrifica şi a fi cel mai bun, lăsându-se de bună voie spre a fi bine înţeles şi e capabil în răstimpul unei singure convorbiri să te sufoce sub tălpile-i violete.
Ioan Flora e un poet „fermecat”, cuvintele lui decurgând din zvonuri iconoclaste atingând vraja aproape donquijotească a poeziei.
În Marea Chinei de Sud. „Povârnişuri singure se-nghesuie la geam”, e iar decembrie şi peste „închipuirea cuvântului”, primblându-ne câteva zile bune prin Oraşul de Cărţi, l-am căutat pe Poet. Zadarnic. Anul trecut, ne bucuraserăm împreună, ca la fotograf, „fiecare cu câte o ceaşcă de cafea în mână”, aşezaţi comod între litere albe de tipar închipuind pe copertele verzi ultimul Dejun sub iarbă. Se înserase bine, eram obosiţi, la mansarda Oraşului de Cărţi scriitorul Groşan se tânguia, întrebându-l încet pe poet: „moartea mea umblă desculţă prin vie?”
Spre dimineaţă, „o stea triunghiulară se oglindi în apele metalului, clipind la răstimpuri”. Eram încolonaţi toţi, cu „picioarele zdrenţuite”, aşteptând unanimi ultimul nostru Dejun sub masă.
„Cădeau stelele ca nişte bufniţe pe câmp, sălbatice şi gâtuite de alice”. Pe albul de gardă, cu litera lui de cerneală, poetul ne dăruia „frăţia lui, această himeră aproape medievală, în straie preapocaliptice”.
„Umblu pe Calea Victoriei şi mă strâng în braţe”. Era demult, „eram deci, cu nervii la pământ sau, dacă vrei, într-un stadiu avansat de melancolie”. Ridică-te Ioane…
„În Marea Chinei de Sud, / dragonii-i visez şi-i aud. / Ţestoasa, Cocoşul, Leul de Mare, / tu, undeva, albastră ninsoare… // Aici  totul nu e decât / umbră de licorn pogorât / peste pământuri apoase. // De-ai veni odată, Hristoase, / pe-aleea sufletului ce cade / mereu în ghimpoase năvoade!”