În frumoasa serie a cărţilor de poezie contemporană din Colecţia OPERA OMNIA a Editurii „Tipo Moldova” a apărut, către finalul anului 2012, „Acasă la greieri” a gorjeanului George Drăghescu, cu o susţinere grafică înfrigurată a regretatului Florin Isuf.
Născut în 1968, în comuna Tismana-Sohodol, absolvent al Facultăţii de Teatru şi Film din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, secţia Actorie, George Drăghescu a debutat editorial cu „Infern de cuvinte” – 1992. Au urmat titlurile: „Roua de seară” – 1998, „Zestre pentru înălţare” – 1999, „Acasă la greieri” – 2001, „Poarta” – 2004, „Urme de îngeri” – 2005, „Jurnalul unui cabotin” – 2005, „Oarecum psalmi” – 2010, „O furnică pe Golgota” – 2011. Or, din toate, ca un beneficiu de ceremonie, observ că ordinea pe care se întemeiază prezenta aşezare a textelor între aceleaşi două coperţi este tributară doar mileniului trei. Totodată, în prefaţa cărţii, criticul Gheorghe Grigurcu remarcă, pe seama unei curăţiri îngereaşti a poemelor, cum autorul s-a „aşezat în marginea haiku-ului şi a aforismului” şi faptul că „d-sase străduieşte a face economie de cuvinte într-o vreme în care cuvintele se risipesc prea adesea într-o vânturare sterilă, într-un zadarnic simulacru al plăsmuirii poetice.”
Este necesar aici un popas: haiku – gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, alcătuită din 17 silabe repartizate pe trei versuri cu câte 5, 7, 5 silabe. Scris, citit și perceput ca un poem complet, independent, haiku-ul trebuie să posede cel puțin o imagine ori un cuvânt care să exprime anotimpul în care acesta a fost scris. Bineînţeles, în altă limbă decât japoneza, haiku-ul își pierde definiția –vremurile mai noi lăsând libertate imaginației artistului – concentrare asupra conținutului, ca să exprime atât de multe prin atât de puține cuvinte. În acord cu interesul măsurat pentru scriitura de poezie fină cu model din Ţara Soarelui Răsare, la noi, în anul 1991, s-a constituit Societatea Română de Haiku, iniţiativă a membrilor colegiului de redacție al revistei Haiku, din care făceau parte scriitori renumiţi: Marin Sorescu, Ștefan Augustin Doinaș, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu, Ion Acsan, Mihail Diaconescu.

Aşa că, prin răzbatere, George Drăghescu este marcat poet, având ca miză deplină rafinamentul. Eu mai observ şi starea de mărturisire continuă, cu osârdia unui înger, cum o asceză printre cuvinte: „Scara pe care urc/ sa mă cunosc/ e bătătorită/ de o furnică/ şi luminată/ de un licurici.” – Scara. Sau: „Un înger,/ pe-o păpădie,/ se ridică, Doamne,/ până la tine!/ Pe înger/ l-ai trimis/ înapoi pe pământ/ şi-ai oprit păpădia.” – XXV. De unde pot avea sentimentul că autorul este proprietarul unei forţe de iluminare modernă, într-un registru liric caracterizat prin sincerităţi de-a dreptul tulburătoare: „Ieri, fiind mai bine îmbrăcat,/ am luat masa de prânz/ cu un sfânt./ El mi-a oferit o bucată/ de pământ./ Emoţionat de asemenea dar,/ era să disper/ şi eu i-am oferit/ o bucată de cer./ Astăzi, mi-am dat seama/ cât de mult mă înşelasem:/ ne ofeream unul altuia/ din ce nu aveam.” – Înşelare.
Ca autor aşezat, George Drăghescu îşi întemeiază discursul pe un mandat asupra unui teritoriu luat în posesie pe-o respirare în oglindă: „Fulgii de nea/ sunt prea puţini/ ca să îmbraci, Doamne, un copil!” – XII. Pe mai multe off-uri, în acelaşi mod: „Pe umerii Tăi,/ Doamne,/ singurătatea mea/ n-are greutate!/ eu o port în spate/ ca pe un blovan/ uitat de Sisif.”– X. Şi încă: „Doamne, să nu mă faci/ să vorbesc cu tine/ protocolar,/ că sunt aşa de stângaci/ când vorbesc cu sfinţii!” – II.
De cele mai multe ori, George Drăghescu renunţă chiar la titluri, însingurarea umblă liberă şi mai ales desenează în relief impresia persistentă că versurile au fost scrise cu o sabie de samurai: „La miez de noapte/ loveşte-n geam o stea – / nu mă găseşte.” Sau: „Stau la fereastră – / vântul îmi face semn/ cu o creangă să scriu.” De asemenea: „În seara asta/ mă bizui pe umbră;/ e atât de rece.” Precum şi: „Un fluture/ din frunză-n frunză/ parcă le-ar număra.” – poeme din ciclul Urme de îngeri.
Când îşi doreşte un anume control canonic, poetul mizează necruţător pe înrămări ale senzaţiilor, de felul: „Lasă-mi, Doamne,/ întunericul lângă icoană,/ când nu sunt acasă/ s-o păzească/ de strălucirea săbiei!” – IV. Ori: ”Învaţă-mă, Doamne,/ cum să mă rog,/ să nu fiu penibil/ în faţa cerşetorilor/ din faţa bisericii!” – VI.
Venind dintr-un deplin exil interior, aforismele lui George Drăghescu – şoptite de sub masca de actor – sunt pătimaşe, cu priză la real: „Bufonul îşi caută regele, nebunul – tronul.” „Graţia cuvântului: să spui un cuvânt şi iarba să facă o reverenţă în faţa lui.” „Un zeu mă supraveghează în timp ce joc. La aplauze rămân singur.” „Dacă-i oferi flori de lotus spectatorului, nu-i mai spune de unde le ai.” „Dumnezeu nu e pur. Dumnezeu e Dumnezeu.” În acest punct, cu fruntea descreţită observ ştrengăreşte că nu există dovezi cum s-ar fi vindecat cineva vreodată cu isvorul de adevăr cuprins în rostiri de acest fel. Deşi, veritabilele alchimii verbale devin faceri care provoacă prin contopiri de lirism pur.
Altminteri, luând urma ascuţişului uneltei cu care-şi scrie George Drăghescu poemele, în deschiderea ciclului „Oarecum, psalmi”, criticul Gheorghe Grigurcu îi dă următorul sfat: „George// Excedat de nesăbuinţa acestei/ retorici care inundă veacul,/ porunceşte poeziei „pe scurt/ cât mai pe scurt” o reduce/ la un singur cuvânt/ apoi la un singur punct/ care-n liniştea monahală/ poate visa Cuvântul”.
Cartea de faţă este încărcată de frăgezimi magice, de primăveri biciuite cu atâtea respirări pe poteci tăiate până în nori. De unde şi versurile ce decupează din (i)realitatea imediată următoarea rostire: „Nu mă doare binele,/ dar mă latră câinele./ Ştiu eu?/ O lătra la mine/ sau poate o lătra la bine?/ De-o lătra la mine, iartă-l,/ iar de nu -/ Doamne, Tu ceartă-l!” – Nedurere de bine.
Dintr-un scenariu gândit pe îndelete, desluşesc în „Acasă la greieri”, avându-l ca autor pe George Drăghescu, tocmaizburătorul ce face popas cu banchet între cuvinte. Şi în el însuşi?
*George Drăghescu, „Acasă la greieri”, Editura TIPOMOLDOVA, Colecţia OPERA OMNIA – Poezie Contemporană, Iaşi 2012, redactor: Aurel Ştefanachi, coordonator serie: Valeriu Stancu, grafică: Florin Isuf, culegerea şi tehnoredactarea: Tiberiu Grigoriu, foto: Teodor Dădălău, coperta: Cristian Almăşanu.