A trecut ceva vreme de când nu l-am mai văzut pe pictorul Constantin Blendea. Ultima dată (să fi fost înainte de Sfintele Paşti?), am vorbit la telefon şi urma să trec pe la atelierul Domniei-Sale din centrul Bucureştilor. S-au întâmplat multe, m-am lăsat încurcat de o grămadă de treburi şi n-am reuşit să-l văd pe maestru. L-am sunat de ziua numelui, de Sfântul Constantin, şi n-am avut noroc. Probabil e plecat acasă, la Gureni. Mi-a fost necaz că nu l-am găsit duminică în Bucureşti, sau că n-am luat drumul Gorjului să fi dat o fugă până-n bătătura casei bătrâneşti din Gurenii Peştişanilor. În pridvorul alb de-aproape două sute de ani, lângă apa Bistriţei, la umbră de nuc, atârnaţi de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi, mergea o ulcică de vin roşu cu toate urările de bine şi de sănătate. Promit să nu mai amân întâlnirea cu pictorul Constantin Blendea.
Acum vreo două săptămâni, la Muzeul de Artă din Grădina Publică i-am văzut iar picturile. Un perete de-al mare, plin cu lucrări semnate de Constantin Blendea face ca Muzeul nostru de la Târgu-Jiu să fie invidiat de oricare alt muzeu de artă contemporană sau colecţie particulară. Cine nu şi-ar dori pe simeze astfel de lucrări? Cât de frumos e un perete când pe el se odihneşte o pasăre dăruită de pictorul Blendea! I-am văzut picturile încălzind case boiereşti din Gorj: una chiar în Gureni, la un fost inginer peste toate magnoliile Tismanei, sau la Târgu-Jiu, în apartamentul unui profesor de istorie dăruit de Dumnezeu cu suflet ales, sau la… Bălăneşti, într-unul din „sediile” Lumii gorjeneşti. Sâmbătă, înaintea Sfintei sărbători, i-am admirat maestrului două dintre lucrările – câte-au mai rămas – pe simezele Galeriei „Gilduş” de la Hotelul Hilton – Athenée Palace. De pe pereţi, Păsările lui Blendea ascundeau sub aripile lor toate celelalte lucrări – aparţinând unor artişti români contemporani cu cotă mare –, încercând să le poarte de grijă parcă, în faţa nopţii care da să cadă peste un Bucureşti de-o vreme predispus şi capabil de orice.
Despre culorile pictorului Blendea – au trecut de-atunci, iată, 30 de ani – a scris cu buricele degetelor muiate-n călimara sufletului lui atât de generos, undeva, prin îndepărtata Italie, poetul Nichita – întâiul stăpân peste toate necuvintele frumos împerecheate: „Ne culcăm pe culori ca pe nişte pături,/ Nimeni n-a murit din pricina cerului albastru,/ Cu cât ne apropiem de moarte/ Cu atât ne sunt mai dragi culorile./ Numai ceea ce nu are culoare este pe dinlăuntru./ Singur culorile/ Sunt afară./ Albastru este foarte departe iar verdele sub picioare,/ Rozul poate fi mirosit,/ Cărămiziul pipăit,/ Dar vai, înlăuntrul meu, inima mea/ Nu are nici un fel de culoare,/ Prietene, tu vezi ceva cu degetele tale?”
Iar într-un Omagiu, dedicat special pictorului pentru Lumea Gorjenească, criticul de artă Barbu Brezianu ne scria în 1999: „Talentul şi probitatea artistică a eminentului Constantin Blendea, reflectată şi-n privirea lui adâncă, apar evidente încă de la primul său autoportret realizat în 1952… Ne vom referi la acele bine numite stoluri de culori, care, firesc, ne duc cu gândul la faptul că atât Domnia Sa – cât şi odinioară tizul lui din acelaşi cătun gorjenesc – a căutat toată viaţa să desulşească şi să întruchipeze Zborul unor păsări într-un spaţiu care nicicând nu a avut hotare”.
