Despre cartea de versuri ”PAŞAPORT PENTRU ZILE DE CEREMONIE”, apărută la Editura BRUMAR, a scriitorului Cristian George Abrebenel am scris la momentul apariţiei, în 2012. Textul respectiv îl reiau la finalul acestor rânduri rezervate doar celor „Şapte poeme de stare despre brâncuşi” care încheie volumul menţionat. În definitiv, sculptorului gorjean nepereche i se pot aduce pe orice cale semne ale iubirii şi admiraţiei, inclusiv sub forma poemului, în acord cu adâncimea şi substanţa expresiei.

Intrarea în teritoriul artistului universal beneficiază de un Prolog de conflict, ca o terapie a realităţii: “Zilele dinainte de ceremonie/ se desfăşurau în sine,/ Sinea erau ele”. Paşii următori sunt la fel de stranii, prin traversarea interogativă, către o văpaie de lumină împlinită progresiv în poemul notat cu I: „Cum aş putea vorbi despre tine, sculptore,/ fără să te trezesc?/ Fără să-ţi profanez somnul intrat de mult/ în atlase şi dicţionare./ Am doar cuvinte/ în care curg gânduri netrezite./ Atât de mult te-au sufocat ideile noastre/ încât mi-e teamă să nu te lovesc,/ răstignit fiind de stâlpii ciopliţi de ciobani./ Erai o minune la care se închinau simboluri,/ armai o lumină cu lespezile/ ce acopereau străbunii noştri,/ lespezile prăbuşite peste sufletele lor./ Oasele lor, zidare, le tencuiai/ în zidurile cetăţilor noastre de iarbă şi codru./ Nevestele noastre, manole,/ le-ai furat zidindu-le în doine./ Ai populat mesele tale/ cu pietatea arborilor noştri/ în care nerăbdător aştepta câte un geniu./ Şi străchinile noastre/ le-ai adus la praznicele tale,/ şi horele, şi vârstele noastre/ le-ai închis în sipete dăltuite./ Ai populat apele spiritului cu peşti de piatră,/ şi ţestoase de piatră,/ năpădindu-ne cu nostalgia poveştilor,/ balade cântate de clopote din turle,/ rapsozii de bronz ai zeilor noştri”.

Poemul II respiră din nou umbrele copilăriei eterne a sculptorului, într-un curriculum potrivit îngeresc şi cu urzeala unei vecinităţi bucolice: “Era o vale bogată în timp,/ Arcade de clipe susţineau ogoarele cerului./ Vaste teritorii afânate în care armate de dălţi/ ascundeau material privirilor./ Tu erai copil brâncuşi,/ erai alături de noi la bine şi la rău./ Spuneai pe acolo, aşa într-o doară, rugăciuni pietrelor”. De fapt, un parcurs cu combustii devorante care se sfârşeşte cu un pandant: “Iar nouă, celor de aici, ne-ai lăsat sărutul,/ curcubeul unui legământ al intimităţii”.

O altă probă de ton ce umple spaţiul creat de Cristian George Abrebenel cu litere şi duh o găsesc în poemul III, din care extrag: “Veşnic era un paznic la masa noastră,/ veşnic era o nuntă/ la care tu furai o ladă de zestre,/ veşnic era un botez/ la care tu furai o cuminţenie de copil.” Şi finalul de poem: “Noi te-am iubit cu toţii./ Oricât de departe erai,/ tu îţi lăsai icoana în curte la noi/ şi nu lipseai niciodată”.

Şi ca să dau foile pe înainte, pe (ne)liniştea textelor în cauză, caut alte confesări ale poetului rănit din dragoste de Brâncuşi: “Ne-ai prins în plasele tale, sfârleze de vânt,/ să ne durezi prin tindele albe/ din lemn sfânt de gutui”. “Icoana liniştii ne-o puneai în faţă/ şi noi ne rugam la sfânta linişte/ şi auzeam lumea cum tremură” – IV. “Copiii au zis: brâncuşi e o mănăstire!/ Ei l-au pipăit îndeajuns/ pentru a grăi adevărul”. “Trimite-ne somnul tău, brâncuşi,/ în lăzile de zester/ ale ctitoriei tale” – V. “Flăcău vânjos era sculptorul./ Ridica plaiurile sale,/ ridica ţara la pieptul său să o descânte” – VI.

Prin ardoarea cu care Cristian George Abrebenel tensionează poemul – fără samă de interese, posibil, stricte – eu găsesc de cea mai bună calitate acumularea eseistică de aici. Mai ales că în versurile de final al ciclului se reţine o manifestare de herb, de-asemenea remarcabilă: “Pomule brâncuşi, ai înflorit sub paza armatelor de gânduri,/ îţi curg din tulpini fântâni,/ din palme, muguri de dălţi stau gata plesniţi,/ şi roiuri de suflete/ îmbracă haina măiestrelor tale/ în zborul prin cerul frunziş”. Încheiată cu o stare de extaz şi cucută: “O vrajă eternă îţi va aureola mâinile,/ chipul tău getic frizând naivitatea./ Ai luat ograda gorjenească/ în raniţa ta de globetrotter/ şi ai pus-o pe soclurile muzeelor occidentale/ Ai luat zborul păsărilor noastre şi l-ai cărat/ prin geamantane în colecţii particulare./ Tu, ieremia, ai prorocit/ căderea pietrelor în starea de fiinţă,/ stâlpnicule, infinit aşezat în vârful tulpinii nesfârşite” – VII.

Consumată integral, după o reţetă a poemului antic, Starea Brâncuşi asumată şi însumată de Cristian George Abrebenel în “Şapte poeme…” este una modernă, câtă vreme biciuie şi răsplăteşte cititorul de poezie adevărată.

Şi înapoi la genialul nostru sculptor, consider că versurile ce-i sunt dedicate aici sunt trecute printr-o băutură esoterică al cărei efect nu poate fi decât admiraţia.

* * *

*”PAŞAPORT PENTRU ZILE DE CEREMONIE” – A apărut la Editura BRUMAR cartea de versuri – având titlul menţionat – a scriitorului Cristian George Brebenel. Cu poeme de la începutul anilor ’80 până aproape de zilele noastre: „Printre ele sunt multe poezii din anii de groază ai deceniului ’80 – ’90 (de pildă, Erau atâtea ierni şi Poem de Crăciun)”. Ori, gorjeanul nostru ce tocmai şi-a lipit, nu ştim din ce motive, un A la nume, este autorul altor două cărţi valoroase:  “Despre Fiinţă”, studiu de ontologie, apărut în primăvara anului 1998 la editura “Crater”- Bucureşti, şi romanul “Guvernământul General al Genezei” – cu subtitlul „Prea îndelung tratat de panică şi patetism exorcizat benign sub formă de roman”, apărut în mai 2003, cu ocazia Târgului de carte „Bookarest”, la Editura „Cartea Românească”. Iată ce scria importantul critic Vasile Spiridon despre romanul cu 666(!) de pagini, într-un articol din revista „Convorbiri Literare”: „Reuşita scriere (…) constituie încă o mărturie ficţională despre evenimentele grave şi dureroase, despre „erorile”, abuzurile şi victimele din perioada comunismului. Din păcate, de la apariţia ei şi până acum, a fost nemeritat de puţin comentată în presa noastră literară”.

Cu “Paşaport…” Cristian George Brebenel se încearcă pe sine în poeme scrise ca pentru crivăţul ce face şi desface o furtună de trăiri majore. Având un motto din Max Blecher – “În inutilitatea aceasta care mă înconjoară şi sub cerul acesta pe veci blestemat umblu încă şi azi” – cartea îl poartă pe consecventul cititor de poezie în dimensiunea altor arhipelaguri: “Exersând starea de nefericire/ e ca şi când aş aluneca din turnul unei catedrale/ spre smârcul placid al oraşului/ peste care s-au aşezat norii,/ e ca şi când aş străpunge cu sensibila mea epidermă/ magnetismul ipocrit al rugilor ce se silesc să urce spre cer,/ gustul indiferent al celor adunaţi spre rugăciune,/ mincinoasa messă a celor dispuşi să-şi trăiască clipele/ înmuiate în durerea altora” – Exersând starea de nefericire. “Tenebrius”, “Carne pe carne” şi “Vitrina cu umbre” sunt capitolele sub care au fost adunate 66 de poeme şi încă, la final “Şapte poeme de stare despre brâncuși”, din care citez “Prolog”-ul: “Zilele dinainte de ceremonie/ se desfăşurau în sine,/ Sinea erau ele./ Monade părăginite într-un ou./ Şi astfel s-au conjugat/ primele verbe ale logosului./ Erau pâraie de lumină/ în sinea zilelor acelea;/ Luceferi, lună, soare, stele,/ veneau din viitor./ O slobozenie de mituri/ se întrema la şcoala haosului./ Doar sinea stătea perfectă,/ cioplită din volume de gânduri”. Mărturie angajării înaltei poezii, cartea de-acum generează şi confirmă dacă mai era nevoie, marile cuprinderi intelectuale ale lui Cristian George Brebenel, marcate de-altfel şi prin elegantul format cu ilustraţii de Albrecht Durer.