Privită într-un soi de oglindă întoarsă, opera plastică (lucrări în sticlă, în lemn, grafică) ce s-a adunat pre numele lui Valer Neag – cu care stăm de vorbă în continuare – este permanentă şi magică. O găsim aşa de multă vreme, iar piesele ce poartă semnătura “Valer” sunt de acum încinse, radiografiate cu Sinele unui rest de lume. Reconstrucţia-i ca roua, doar ca roua şi, totuşi, firele zăvorâte leagă nişte treceri uriaşe. Sub semnul decantării de chin şi sub altul al revelaţiei, propunând o re-vedere a Apocalipsei.
Lucrez la o icoană a Sfintei Marii. Am făcut-o iar supărată
-Alex Gregora: Valer, nu te-am mai văzut de-o vreme.
-Valer Neag: Păi, dacă ne-am mutat atelierele, aici e locul meu, mai era şi la cârciumă, dar l-am lăsat. -A.G.: Ce lucrezi? Pregăteşti ceva pentru o viitoare expoziţie?
-V.N.: La mine toate sunt pregătite. Nu trebuie să pregătesc ceva anume. Le am acolo, doar trebuie să le lustruiesc, să le pregătesc de duminică. Iar ceea ce lucrez acum, o icoană a Sfintei Marii, am făcut-o iar supărată. E supărată şi gata, o las supărată. -A.G.: Te gândeai atunci că te va călca pe urmă o altă orânduire, decât cea de până-n ‘89?
-V.N.: Nu mă gândeam că o să ajung în anul 2000. Înţelegi? Eu chiar credeam că în anul 2000 se va sfârşi lumea. Acum, chiar am păcălit timpul cu 12 ani. Dar să ştii că eu am fost programat până în anul 2000. De aceea nu m-am apucat de scofârceli, de exemplu, să-mi fac o casă. A avut un efect extraordinar când eram copil chestia asta. Şi tocmai de aceea mă şi interesează foarte mult existenţa, după aceea implicarea familiei în societate, globalitate, extratereştri, cosmos, adică totul luat într-o accepţiune chiar raţională. Acum nu se mai pune chestia cu hai să ne tundem unii cu alţii. Mă interesează faptul că nu suntem singuri în univers şi că totul este posibil, iar extratereştri să arate mai bine decât noi.
Bă Valeriuc, tu erai nepişat de mult
-A.G.: Tu vii din Ardeal.
-V.N.: M-am născut şi am trăit în Ţara Românească. Copil fiind, îmi petreceam vacanţele la Bucureşti, îţi dai seama că-l cunoşteam la pas, acum s-a mai schimbat. La Paris m-am simţit la fel. Deci, de mic copil mergeam din centru până la… -A.G.: Deci, ai văzut Bucureştiul…
-V.N.: Nu l-am văzut, l-am trăit. -A.G.: Marin Sorescu a scris că a văzut Craiova din car.
-V.N.: De la Bulzeşti s-a dus cu carul în Craiova… -A.G.: Aventura cunoaşteriii tale are şi ea un început?
-V.N.: În localitatea Doştat, judeţul Alba. Acolo, într-o toamnă s-au strâns toate văruţele între ele, cumnate, toate neamurile şi m-am potrivit şi eu să vin pe lume din burtică, de la mămica. Drept pentru care m-am pişat pe ei, pe toţi. Mi s-a zis, bă Valeriuc, erai nepişat de mult. Şi acum mă piş des. -A.G.: Te-ai născut în casă?
-V.N.: La dispensar, era frumos acolo, într-un zăvoi, chiar sub vii, într-un castel vechi. -A.G.: La ursitoare ce să-ţi fi pus?
-V.N.: Nu ştiu. Mătuşa care voia să mă înfieze, că noi eram trei ficiori şi eu eram ăla mijlociu, sora tatei, de la Bucureşti, la care făceam eu vacanţele, voia să mă înfieze, şi mama nu mă dădea. Eram însă catastrofă, de mic, ce nu făceam?! -A.G.: Ai furat şi cireşe?
-V.N.: Ce, numai cireşe! Şi mere, pere, intram, împreună cu prietenii, prin gard, peste gard, pe sub gard, făceam portiţe, dădeam bomboane la câine, dezlegam câinele şi fugea săracu, aveam noi metodele noastre.
În tot neamul românesc s-a strâns o răutate imensă
-A.G.: De unde ai vinul?
-V.N.: De la oamenii mei. -A.G.: Cine ţi-a zis că e bine să dai cu barda în lemn?
-V.N.: Nimeni. Dragul. Plăcerea de a-mi demonstra mie că sunt cel mai tare, eu faţă de mine. Plus că am o percepţie extraordinară. Scaner. Ţi-am şi văzut urechea. -A.G.: De dac.
-V.N.: Nu, de roman. Eu sunt dac. -A.G.: Neamul meu e din Serbia. Dinspre tată sârbo-macedonean, dinspre mamă albanez. Îţi dai seama cât de rău pot fi?
-V.N.: Ai faţă de albanez, ochii traşi. În tot neamul românesc s-a strâns o răutate imensă, pluteşte răutatea în aer. Bineînţeles, suntem la porţile orientului… -A.G.: Cum ai ajuns să trăieşti în amarul târg? Ai venit cu repartiţie?
-V.N.: Nu. Am luat repartiţie întâi la Tomeşti, în judeţul Timiş, pe la izvoarele Begăi. Mai complicată treaba. Era acolo cea mai veche fabrică din Europa de est şi mi-a plăcut pentru faptul că avea un cuptor cu oale cu sticlă colorată, care rupea inima târgului. Şi la facultate aveam cuptor cu sticlă. La Târgu-Jiu însă mi-am realizat lucrarea de diplomă, la Fabrica de sticlă. Atunci am fost atras de oamenii locului, iar un coleg, Nelu Turcitu mi-a spus: N-am făcut aşa-ceva în viaţa mea, dar de acum nu cred că e imposibil. -A.G.: Până la urmă şi apa şlefuieşte piatra.
-V.N.: Cu natura nu te pune, cu Dumnezeu, vezi de treabă. Acum vorbim despre oamenii cu care băltim pe-aci în lumea asta prinsă de prejudecăţi şi de nenorociri.
Mi-era ciudă pe Brâncuşi. Acum nu-mi mai e ciudă pentru că mi-e drag
-A.G.: Când ai auzit prima oară de Constantin Brâncuşi?
-V.N.: De mult, de mic. Eu am urmat o şcoală generală de arte plastice, la Hunedoara, am stat crăcănat o viaţă întreagă, mă duceam la şcoala de arte care nu mă scutea de materiile de la şcoala normală, unde aveam o oră de desen pe săptămână. Mi-a fost foarte greu, dar tata a insistat şi s-a văzut că am talent. Nu o ţâră, pot acum să dau şi la altcineva. Mi-a fost ciudă pe Brâncuşi. Pur şi simplu, mi-a fost ciudă. -A.G.:?
-V.N.: Nu mi-a făcut nimica. Dar exact cum i-a fost ciudă la oltean. Vezi, un ardelean era supărat pe un oltean, iar olteanul a fost supărat pe Rodin, care, în sensul în care se purta arta atunci, îl deranja foarte tare, şi uite-aşa mă deranja pe mine Brâncuşi. Când am venit la Târgu-Jiu, chiar mi se părea locul arid, unde se putea face ceva, timpul arătând ce s-a înfăptuit. -A.G.: Unii spun că Brâncuşi ar trebui promovat.
-V.N.: Cum să-l promoveze? Poate să facă bani pe opera lui Brâncuşi, ce să-i promoveze, nişte mincinoşi, promovează ceea ce este deja promovat de Brâncuşi. Vor să facă bani pe ele… I-a învăţat Ceauşescu mincinoşi şi acum sunt şi mai mincinoşi. Cum a zis şi Brâncuşi, bă, v-am lăsat săraci şi proşti şi v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti. Şi acum sunt o grămadă de domni, care întreabă ce sunt astea. Ce-i interesează ce sunt astea? Ei nu ştiu decât de unu, doi, trei, patru miliarde şi atât.
„Un scaun subţire pentru mama” premiat în Japonia
-A.G.: Spune-mi despre Japonia, despre aventura premiului primit acolo pentru „Un scaun subţire pentru mama”.
-V.N.: Întâi a fost un simpozion la Târgu-Jiu, în 1986. Eram atunci tineri, ficiori şi fete, şi a venit o colegă, Adriana Popescu, un artist extraordinar, desăvârşit, şi, uite, Valer, am o invitaţie la Kanozawa – Uniunea Artiştilor Plastici din România avea, dar ei selecţionau doar naşi şi fini, cum e la noi la români, şapte inşi care să trimită diapozitivele în localitatea amintită. Un coleg a zis să nu mai arătăm altora invitaţia, că vom trimite doar noi. Fiind simpozion, cu 10 – 15 artişti plastici, eu am dat totuşi la fiecare o copie a invitaţiei. -A.G.: Cum ai primit vestea că ai câştigat în Japonia?
-V.N.: Am avut un vis extraordinar înainte.Uite-aşa, am visat că era New-Yorkul la picioarele mele, o senzaţie extraordinară de ce înalt eram, iar după toată imaginea asta am intrat într-un tunel şi din tunel venea după mine un leu, o panteră, o pisică, o ceva, o fiară. Ăsta a fost visul meu. A doua zi, de dimineaţă, am primit un telefon din Germania de la un prieten cu care lucram, mă, le-ai luat caimacul la toţi, ce vorbeşti, eu de obicei le iau caimacul, ai luat premiul în Japonia. Vreau confirmare. Păi uite, ei primiseră ştirea, erau doar în Germania, care avea telefoane, nu ca ale noastre, pe care ni le ascultau, că învăţau şi poeziile noastre. Am fost supărat atunci şi mai sunt. În loc să se bucure oraşul ăsta, mai ales că mi s-a trimis o diplomă frumoasă făcută dintr-un plexiglas special, premiul excellente prices, mare sculă pe basculă, ce-i drept, unul dintre colegii mei, extraordinar, Anghelache, mi-a zis, domnule, te felicit cu cel mai mare respect, ăsta fiind mare artist, care face sticlă Art Concept, nu ce fac şmecheriţii ăştia falşi care fură de la unul de la altul şi fac… -A.G.: Târgu-Jiul cum a reacţiont?
-V.N.: M-am dus la Pâinişoară, tovarăşu primar Pâinişoară, uite ce am… Şi ce dacă! Iar directorului meu i-am arătat de asemenea diploma, uite domn director, eram însurat, stăteam în două garsoniere, crăcănat, ca de-obicei. Aşa am stat, cu munca în două părţi, la statul român şi la UAP, toţi hoţi… Acum să aşteptăm să vină generaţiile ăstea de 20 – 30 de ani, să schimbe frecvenţele că nu se mai poate… Şi n-am primit vreo onoare, iar directorul meu, când i-am arătat, mai ales că doream şi eu apartament, mi-a zis: Dar, nu facem şi noi diplome din astea? Când am ieşit am spus: Să faci tu… şi să o bagi în… Auzi, să facă diplome, în loc să mă felicite. Iar Pâinişoară că nu-l interesează. Băăă, am luat un premiu internaţional, sunt cel mai tare din parcare. Şi-acum când mă întâlnesc cu el îi aduc aminte. Nu recunoaşte…
Prin anii 1920 – 1930 s-a lucrat cu beton amprentat toată Germania. La noi nu va sta nici doi ani
-A.G.: Acum, cum ţi se pare oraşul Târgu-Jiu, mai ales centrul?
-V.N.: Domnule, despre centru am o părere foarte rea, în primul rând trebuia făcută o parcare subterană, care degreva tot oraşul. După aceea puteau să facă orice prostie deasupra. Aşa ca organizare e organizare. Materialele de lucru sunt de cacao. S-au bucurat să realizeze ceva aproximativ curat, ca să nu spun frumos, curatul este curat, e în regulă, organizat puţin aiurea, dar… -A.G.: Curat nu înseamnă frumos?
-V.N.: Înseamnă curat. Dacă ai pantofii curaţi, poţi să ai pantalonii rupţi în cur că nu se vede. Asta m-au învăţat mămica şi mătuşa, fă-ţi pantofii că de ai pantalonii rupţi, nu se uită nimeni, dar de ai pantofii curaţi eşti şmecher. -A.G.: Eu am scris că oraşul este frumos, doar că îi lipseşte maieul.
-V.N.: Să îţi spun eu un banc cu Ivan care se văieta: Nu mai am pufoaică, domnule comandant. – Nu-i nimic, ia pufoaica mea. Când însă a venit vara şi şi-a dat-o jos, avea pufoaica sub maieu. -A.G.: Să fi aruncat gunoiul sub maieu edilii noştri?
-V.N.: Nu ştiu. -A.G.: Dar betonul amprentat, ce ştii despre el?
-V.N.: A fost o găselniţă prin anii 1920 – 1930, când s-a lucrat cu beton amprentat toată Germania, dar până la urmă şi-au dat seama că e greu de întreţinut, consumurile sunt extraordinar de mari, mai bine aduci piatră şi cu ea stai o sută de ani. Ăsta nu va sta nici doi ani. L-au făcut ieri şi se strică mâine. Sunt nişte soluţii speciale, vezi de treabă, dar aşa, pe moment, au făcut un lucru ca să arate ca la români.
S-a făcut concurs, aşa, de hanghi-tanchi
-A.G.: Şi gâldanul?
-V.N.: O gafă mare. Toată chestia asta, nu vreau să atac pe cineva, vezi, e…. cum am mai spus. O să avem noi suficiente motive ca să punem la punct şi să venim cu ceva, dar să aibă încredere în noi, oamenii noştri… -A.G.: Noi, cine?
-V.N.: Noi artiştii. Să se dea concurs, nu că îi numesc eu pe Codrescu, pe Ionescu, pe Vasilescu. Doreşte Primăria un concurs pentru amenajarea centrului municipiului? Ceea ce s-a realizat nu s-a realizat prin concurs, de-aia a ieşit ce a ieşit. Asta să o scrii, te rog frumos. -A.G.: O scriu.
-V.N.: Sau dacă s-a făcut un concurs, s-a făcut numai aşa, de hanghi-tanchi. -A.G.: Când vor reuşi oamenii ăştia să pună sub căpătâi un titlu de poem ca „Un trandafir învaţă matematica” al scriitorului Gheorghe Grigurcu, abia atunci vor merita să ia decizii în oraşul genialului Brâncuşi.
-V.N.: Hai, lasă-mă cu filozofiile tale. În momentul în care vor fi oameni, atunci îl vor înţelege pe Brâncuşi, nu că sunt nişte jigodii care doar ştiu să numere, unu, doi, trei porci, ia-mi un porc, dă-mi un porc. Ştii, atunci când vor fi oameni vor putea să-i înţeleagă pe Brâncuşi, pe Enescu…
Până şi boierii noştri sunt second-hand-ul cuiva
-A.G.: Directorul Gorj News, Narcis Daju, a tras multe semnale cu privire la faptul că lângă axă, în faţa Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu”, au construit o…
-V.N.: Nişte tranşee, două tranşee, ne trebuie mitraliere, mă, nenică… Trebuie montate mitraliere, din ălea vechi acolo, dacă nu fac eu o lucrare pentru soclu la mitraliere. Propun Primăriei muncipiului Târgu-Jiu să le fac eu nişte lucrări pe care să le punem pe tranşee, deşi la cincizeci de metri de alee nu este voie să se execute vreo lucrare. La cincizeci de metri de Calea Eroilor nu ai voie să amplasezi alte lucrări care să atragă atenţia, măi, nenică, e vorba despre Brâncuşi… -A.G.: Lasă, doar în zonă se vând haine vechi, fashion.
-V.N.: E totul în regulă asta. Noi suntem doar societate de second-hand, adică până şi boierii noştri sunt second-hand-ul cuiva. Deci, noi suntem de second-hand, iar ceea ce ne permitem la salariile asigurate de statul român, ne plângem, ne plângem, asta este şi cărţi la anticariate să se vândă, kitch-uri, să se vadă nivelul la care este statul român, nu să se bată în piept nemernicii că dau salarii de 300 de euro cu care nu poţi cumpăra mare lucru. Eu totuşi mai sper că situaţia se va remedia cândva.
Femeia este nemaipomenitul existenţei obiectului pe pământ
-A.G.: Mie mi s-a luat dreptul de a mă exprima social în ultimii douăzeci de ani.
-V.N.: Păi, dacă ai fost miliţian. -A.G.: Am intrat în Poliţie în 1993, deci…
-V.N.: Ai fost poliţai, să scrii însă, de coloratură, că te-am făcut miliţian să se vadă că nu ţi-e frică de texte. Dacă tot îmi iei un interviu, încearcă să fie pe bune, cu toate săgeţile către nemernicii care le merită. Eu trăiesc asemenea neamului românesc. Parcă ar trăi în mine însumi. M-am întrebat de o sută de ori, mă, ce caut eu aicea, de ce nu m-am născut în America, dar m-am născut ca să trăiesc în România.
Mă, tu nu vezi în lucrările astea ale mele că nici unul nu are ceva în cap, deci nu au în cap nimic ăştia, şi nici în burtă n-au nimic. De ce mi-a venit mie oare să îi fac aşa, şi îmi place să-i fac de forma asta, cu golul în ei. Când ăştia o să trăiască ca lumea, probabil că o să apară ceva şi în sufletul lor. -A.G.: Când s-a construit Coloana, cam toţi aşteptau corbul din vârful ei.
-V.N.: Arta nu este pentru toată lumea. Arta este trasă de-o parte pentru cei care îşi permit să trăiască cum trebuie şi pentru cei care îşi permit să vibreze cu universul. Universul fiecăruia începe chiar de când te naşti sau dinainte se cuplează universul şi se creează noul venit. -A.G.: Stephen Hawking, laureat al premiului Nobel, cunoscut ca fiind cel mai deştept de pe planetă, a declarat că femeile reprezintă singurul mister pe care nu l-a desluşit.
-V.N.: Femeia este nemaipomenitul existenţei obiectului pe pământ. Eu la om îi zic obiect dotat cu conştiinţă. Femeia este mai complexă decât bărbatul, fiind făcută după prototip. A fost făcut întâi Adam, apoi s-au realizat nişte experienţe din astea, să mă înjure o grămadă de popi, şi au prelevat ADN-ul de la bărbat şi au făcut-o pe Eva, mai performantă, de trei ori au exersat şi până la urmă a ieşit.
Se organizează acţiuni cu care se justifică nişte bani
-A.G.: Valer, uite, să trecem la altceva. La finalul anului trecut, Centrul Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu a anunţat, şi a şi purces la faptă, acordând premiile internaţionale Constantin Brâncuşi unor personalităţi. Au primit premii doamna Sorana Georgescu-Gorjan şi domnul Alain Seban, directorul Centrului „Georges Pompidou” din Paris. Eu nu spun că n-ar fi trebuit acordate aceste premii şi nici că nu sunt valoroase cele două nume, consider însă că era bună şi o consultare performantă.
-V.N.: Nici nu are valoare ceea ce au făcut ăştia. În momentul în care nu e implicată societatea, iar treaba se face pe după colţ, nu are nici o valoare, numai consumă nişte bani. -A.G.: Mulţumesc pentru interviu şi Doamne-ajută!
