În fapt de seară, dacă-ţi bate primaru-n poartă, înseamnă că a doua zi ai treabă. Ovidiu Pungan – tânărul primar de Bălăneşti – a oprit la poarta mea, a dat bună seara politicos şi m-a convins repede, cu vorbe puţine şi bine alese că, vezi, doamne!, zona verde, cât ţine gardu’ de la drum, trebuie tunsă perie, gen MeReU. C-aşa-i moda acum, dar şi legea…
A dat să-mi explice că o comună ca a noastră atât de aproape de oraş, dacă la investiţii nu stă tocmai bine deocamdată, trebuie să aibă măcar faţă comercială, să arate ca o fată mare, pregătită oricând să fie peţită. Din vorbă-n vorbă, aflu că şi-a propus să se ţină neapărat de toate promisiunile făcute-n campania electorală şi că va face orice să se vorbească numai de bine de comuna noastră. Apoi, la gândul că s-ar putea ca oraşul să ajungă, mâine-poimâine, până-n dunga Inoşii, ar vrea să-şi facă o casă la  Voiteştii din Vale rămânând, în felul acesta, la o adică, tot ţăran de Bălăneşti. Ca şi mine…
Şi de-o fi, cum se aude, că metropolitana o s-ajungă în capu’ grădinii mele, când o fi, peste 4 ani, peste 8 ani, de va fi cazul, se v-a încontra chiar cu primarul Cârciumaru pentru şefia administraţiei marelui oraş. Îi promit că dacă va confirma şi io n-o să fiu prea bătrân, mă pun ”şef de campanie” într-o aşa întrecere electorală.
O seară superbă se-aşterne peste dealurile Bălăneştilor, mai bem un pahar de vin ca lumea şi-mi caut coasa. Mâine cosesc iar iarba cât se-ntinde gardu’ meu la drumu’-al mare.
Nu de alta, dar lege-ai la primărie…

*

S-au împlinit deja 35 de ani de când scriitorul Aurel Antonie a săpat în plumb primul cuvânt din zecile de mii care-au urmat şi care toate-au înălţat o adevărată ctitorie din litere grele de-atâta aşteptare – Castelul – romanul pe care tocmai l-am predat împreună spre a fi tipărit de mai tânărul nostru prieten, dl. Minel Cinciulescu, şef peste cea mai grozavă tiparniţă de sub teascurile căreia ies de-o vreme cărţi de-o eleganţă de invidiat.
Pentru Antonie, de mulţi ani, Kafka e cel mai bun şi devotat sfetnic de noapte pentru lungile-i meditaţii deasupra mesei cu planurile mereu modificate ale Castelului, planuri la care trudesc dimpreună, fără simbrie şi fără vechime în cărţile lor de muncă. Doar permiţându-şi, cu o regularitate de ceas elveţian, petreceri de pomină prin mai toate cârciumile din cartier.
Cu un geamantan plin cu hârtii desenate de mână şi transcrise apoi cu grijă la computer, ne-am prezentat la Tipografie şi-acum, preţ de o lună de zile, aşteptăm cu sufletul atârnat la vedere, Castelul – cel mai tare roman cu care prietenul nostru – scriitorul Aurel Antonie – va rupe negreşit gura târgului.
Un roman scris şi rescris de foarte multe ori, între paginile căruia, ca în sălile unei expoziţii retrospective, pe socluri elegante, stau aşezate la vedere personaje inteligente cu roluri bine distribuite şi care ne îndrumă pe noi, cititorii, spre destinaţii împrumutate parcă dintr-o carte magică de călătorii şi vise, doar nouă cuvenite. O exigenţă cumplit de pesimistă, atinsă de nostalgia morţii, bântuie încăperile Castelului, explicaţiile de subsol nefăcând decât să ne edifice printr-un parcurs obligatoriu al labirintului de hârtie cu semnificaţii adânc filozofice. Frumuseţea construcţiei gri-violetă nu e singura virtute pentru care Castelul merită admirat în  toată splendoarea-i apărată de purtători de vechi blazoane, efebi superbi, imponderabili în armurile lor medievale.
Un Castel fără bolţi, atârnat la  ferestrele în dreptunghiul cărora noaptea pare un basorelief pictat cu cerneală. Revelaţiile viziunilor pe care le vom avea la lectură ne vor orândui altfel imaginaţia.
Scriitorul ne înfrânge şi de data asta…

*

De câteva zile, nu mai este nici Romulus Vulpescu. Avea 79 de ani. Poet, prozator, traducător, publicist, un cunoscător al limbii române ca puţini alţii, un om deosebit. L-am cunoscut demult de tot, prin 1969. La revista Săptămâna, condusă de scriitorul Eugen Barbu, pe ultima pagină, Romulus Vulpescu  avea o rubrică pe care o ţinea periodic şi care se chema Pioneza. Tocmai îi apăruseră în revista Cinema, o revistă foarte citită şi la modă, în trei numere consecutive, nişte note de călătorie din America, note frumos ilustrate, în care se lăuda că făcuse şi un film documentar despre cinematograful de dincolo de ocean. Era tânăr, era un bărbat frumos, după care, umbla vorba, mai să moară o actriţă americană. L-am invitat atunci, demult, la clubul studenţesc Universitas de lângă Cişmigiu. Îi apăruse şi un volum de versuri pe care-l botezase „Si alte poezii”, după primul care se chemase, simplu, „Poezii”. La lansarea de la librăria Mihai Eminescu, pe pagina de gardă mi-a promis, într-o grafie elegantă – „Şi alte, şi alte poezii”… Pentru întâlnirea de la clubul nostru, am rugat pe cineva care lucra la IMGB să ne facă o… pioneză. Şi ne-a făcut una mare, de-o palmă, nichelată, pe care a gravat numele invitatului nostru de-o seară.  Şi pe care i-am pus-o pe scaunul de i-l rezervaserăm. Şi surprins plăcut, Romulus Vulpescu a dat să se aşeze pe scaun şi s-a chiar aşezat, înţepându-se în pioneza noastră şi agăţându-şi puţin blugii cei noi, de provenienţă americănească. A trecut tinereşte peste incident, şi-n acea seară de pomină, acompaniat la chitară de Tudor Gheorghe – tânăr pe-atunci aspirant „La Curţile Dorului” – ne-a recitat într-un mod inegalabil poezii proprii, balade de Miron Radu Paraschivescu şi ne-a povestit, cum nu mai auzisem pe nimeni, despre America. O seară studenţească de neuitat.
Imediat după 89, după ce Dinu Săraru a fost eliminat de la conducerea Teatrului Mic, Romulus Vulpescu a fost numit directorul scenei din Sărindar. Am salutat evenimentul atunci într-o gazetă care se chema „Bună Ziua”, atrăgând atenţia opiniei publice că pe scaunul directorial al noului şef de teatru s-a găsit o… pioneză. Peste ani, într-o vizită în casa-i situată pe o stradă de pe lângă Piaţa Rosetti, o casă cu toţi pereţii tapetaţi numai cu cărţi, am găsit atârnată într-un colţ, la vedere, ca pe-o oglindă fermecată – o pioneză. Era cea pe care se aşezase la întâlnirea noastră din 1969. Ne-am făcut, complice, cu ochiul. Cu subînţelesuri tinereşti.
A fost cândva… De undeva, de sus, Romulus Vulpescu poate ne vede şi ne zâmbeşte îngăduitor la gândul tinereţii noaste de-atunci…
Dumnezeu să-l odihnească frumos!

*

Din acest an, prin strădanii multiple şi necuantificabile, cum ar spune cineva drag mie, în cadrul Universităţii Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu fiinţează o catedră de sculptură la care urmează să „înveţe carte” vreo 8-9 studenţi ce vor deveni, poate, peste ani, sculptori importanţi ai artelor  contemporane româneşti. Vor fi, cu siguranţă, de invidiat toţi cei ce vor absolvi clasa de sculptură din oraşul lui Brâncuşi. Nu exclud posibilitatea ca în anii ce vor veni să avem cereri de înscriere la sculptură venite chiar din partea unor candidaţi din alte ţări.
Până atunci însă, aflăm pe surse, că unii nu sunt tocmai bucuroşi că se pot întâmpla şi lucruri care să implice performanţa la nivelul studiului artistic propus din anul acesta. Oricum s-a dovedit şi oarecare înghesuială. Mulţi veniţi, puţini…
Circulă vorba prin urbe că doi dintre artiştii vechi într-ale decorativului, membri UAP, ar fi vrut să se înscrie şi ei la clasa de sculptură ca să deprindă tainele meseriei cu sculele dlui. Paul Popescu, cu speranţa nemărturisită de-a putea participa şi ei la una din viitoarele ediţii ale Simpozionului de Sculptură „Brâncuşiana”. Au fost respinşi însă la vizita medicală, amândoi neîntrunind greutatea necesară, pe un loc eligibil situându-se detaşat prietenul nostru Florin Hutium, suficient de lat în umeri cât să-i cuprindă la pachet pe mulţi alţii.
Pentru cei respinşi, poate la anul, aplicând pentru bursele de la „Lumea gorjenească”. Mai ales că ei au deja lucrări de patrimoniu în colecţiile LG.

*

În oraşul nostru, chiar primul-ministru Victor Ponta a tăiat panglica la deschiderea noului an de învăţământ 2012-2013. Evenimentul s-a petrecut la Colegiul Naţional Spiru Haret, instituţie cu rezultate dintre cele mai lăudabile, aflată de ani buni sub directoratul profesorului Gheorghe Gorun.
Surpriza ne-a fost oferită însă de primarul municipiului, dl.Florin Cârciumaru, aflat alături de ceilalţi invitaţi şi care, profitând de faptul că a „pus mâna” pe premierul României, a spus printre altele: “Vă rog să mă ajutaţi să primesc bani pentru reparaţiile de la Poarta Sărutului… şi dacă primul prim-ministru dat de judeţul Gorj, Gheorghe Tătărescu, a rămas în istoria Gorjului şi a României ca un prim-ministru care a sprijinit ridicarea Ansamblului Brâncuşi de la Târgu-Jiu, domnule prim-ministru, vă rog ca Dv., ca al doilea prim-ministru dat de Gorj, să rămâneţi în istoria acestui oraş ca un prim-ministru care susţineţi primarul în exerciţiu să promoveze un program de modernizare a Căii Eroilor de la Târgu-Jiu”.
Negreşit, str. Calea Eroilor, are şanse de-acum să redevină Calea Eroilor. Şi dacă tot ne petrecem pe fugă timpul prin cartea de istorie, să-l aşezăm pe locul cuvenit şi pe Constantin Sănătescu, altfel şi el prim-ministru tot de la Gorj, urmând a-i găsi şi pune în sarcină şi lui câteva îndatoriri brâncuşologice.
Nu de alta, dar să rămână şi el în istoria… noastră.