Voicu, din Fabrica de confecţii, şi-a ridicat casă în parcul Coloanei fără sfârşit”

Dis-de-dimineaţă şi până-n amurg, Coloana fără sfârşit se află între nişte pereţi de lumină, ca semn al tuturor îngerilor. Iată, Târgu-Jiul e dus de-un vârtej şi mai la deal. Tanti  (i-aş zice însă Lelea!) Constantina Vlădăianu s-a născut în anul 1927, în satul Corşor aparţinând de comuna Alimpeşti a Gorjului. S-a… arânit pe-aici, prin oraşul de reşedinţă, cum a putut, cu bunele şi relele vremurilor. O ştiam însă înverşunată-n timp şi am tot amânat să-i adun amintirile. Acum…

În parcul Coloanei era o casă mică

Alex Gregora: Ai grădină frumoasă tanti Constanţă, văd că dai şi după capre. Am venit la dumneata să-ţi găseşti vreme de trei vorbe, mai altfel. Spune-mi, întâi, cum şi când  ai venit la Târgu-Jiu?
Constantina Vlădăianu: Când am venit eu în Târgu-Jiu, războiul era la alţii, nu la noi… Aveam treisprezece ani, iar prin octombrie 1940 mă pomenii cu una, Măria Văduva, o năroadă în toată firea, cu care duceam eu oile la iarbă pe islaz,  în Alimpeşti: “Hai, fă, cu mine la Târgu-Jiu.” Asta divorţase de omu-său şi avea proces cu el. “Să nu fiu şi eu singură pe drum, să mai vorbim, să vezi şi tu oraşul, să nu rămâi proastă”. De la Alimpeşti la Târgu-Jiu sunt cam şaizeci de kilometri. Nu erau maşini ca acu’ şi ne dusărăm pe jos…

A.G.: Era totuşi o lume zdravănă, nu ca asta – pe jumătate bolnavă.
C.V.: Şi am plecat cu ea fără să ştie ai mei. Două zile îmi ziceam să stau la Târgu-Jiu, acum văd că am rămas o viaţă…
A.G.: Să nu te căieşti  deloc. Ai făcut treabă, treabă de om harnic, văd: gospodărie mare, două case, copii buni, nepoţi…
C.V.: Am ajuns la Târgu-Jiu pe înserat. Venisem pe drumul Vâlcii, iar la intrarea în oraş, în parcul Coloanei era o casă mică, a paznicului, cu o cameră şi o tindă, trei paturi, nevasta, copii şi încă două fete în gazdă, care lucrau la APACA din apropiere. Măria mea de la Alimpeşti îl ştia pe paznic, trăgea la el, de când cu pricina cu despărţenia. Pe paznic îl chema Vasile Temelie şi era cam la jumătatea vieţii.

La fabrica APACA militară

A.G.: Şi dumneata n-ai băgat de samă că ăla păzea ceva acolo în parc? Coloana lui Brâncuşi nu te-a atins la ochi?
C.V.: Parcă, însă eu eram de la ţară şi nu mă ducea mintea până acolo… Dimineaţa însă m-au luat cele două fete aflate în gazdă la lucru cu ele, să mă joc mai mult. Am intrat, pe ascuns, la fabrica APACA militară, unde se cusau măntăi pentru soldaţi, cămăşi şi pantaloni. O manta era mai grea ca mine atunci, iar nasturii se puneau la ac, butonierele cu mâna…
A.G.: Le făceau pentru oameni care – unii dintre ei – mureau în război. Trecea glonţul ca vâjul prin hainele acelea… Dar mai spune-mi de starea parcului.
C.V.: Ţin minte că avea o alee dreaptă prin mijlocul lui, străjuită de brazi mari şi îngrijiţi. Iar pe ea te puteai duce până la biserica Sfinţii Apostoli, şi mai departe… Când s-a întors Măria de la proces, paznicul a trimis-o după mine la fabrică. M-a chemat o femeie la poartă, iar eu, încântată de ce vedeam, i-am zis că nu mă mai întorc la Alimpeşti. A şi certat-o mama – am aflat eu după o lună, când m-am dus pentru o zi acasă. Mă mândream însă la ai mei cu legitimaţia mea de intrare – de APACA militară…
A.G.: Înţeleg că tot pe jos te-ai dus şi te-ai întors la părinţi. Ia să-mi spui dacă în fabrică erau aduşi să muncească deţinuţii lagărului.
C.V.: Eu nu i-am văzut. Se şoptea atunci că erau deţinuţi politici şi că puteau fi periculoşi. Nu ştiam la vremea aceea prea bine ce însemna să faci politică…  Hai să-ţi spun mai departe. Nevasta paznicului o cunoştea pe Maria Drăgoescu, văduva proprietarului de pământuri Nae Drăgoescu. Ăştia au dat bani mulţi pentru ridicarea Bisericii Sfinţii Apostoli. Sunt scrişi acolo, la loc de cinste. Ţineau ei obiceiul să crească câte o fată în casă şi tot ei să o mărite, când îi venea sorocul, numai să le spuie lor înainte cu cine. Şi m-a dus femeia aceea bună acasă la Maria Drăgoescu, aproape de Coloană. Eu, întâi, n-am prea vrut să stau, însă, fiind în decembrie, la începutul postului, am rămas…

Cinci pogoane de pământ în Vărsături

A.G.: De la gospodăria familiei Drăgoescu şi până la parcul Coloanei sunt două sute de metri măsuraţi. Ce îţi mai aminteşti cu privire la casa paznicului?
C.V.: A dispărut pe vremea comuniştilor, s-a năruit că nu mai era nici un paznic. Apoi s-a început lotizarea parcului. Unu Voicu, din Fabrica de Confecţii, şi-a ridicat repede casa. Îl am într-o fotografie la o petrecere, el este al treilea de la acordeonist către stânga, îl ţin minte pentru că  era un umflat… I-au dărâmat-o când şi-au dat seama că au greşit şi l-au trimis în altă parte să-şi ridice casă…
A.G.: Văd că şi dumneata ai primit lot bun de casă pe-aproape, în cartierul Vărsături?
C.V.: Ne-au dat boierul Pantelică Voiculescu şi nevastă-sa, Dida, – mie şi altei fete din casă – ne-au dat, la 9 martie 1945, câte cinci pogoane de pământ, din cele 100 cu care fuseseră lăsaţi, că veniseră comuniştii şi le era teamă să nu fie găsiţi vinovaţi de exploatarea minorilor. Cum majoratul atunci era la 21 ani, au fost luaţi ai mei de la Alimpeşti să dea semnătură. Uite-aşa m-am ales cu pământ în Târgu-Jiu…

Fotografie din parcul Coloanei fără sfârşit

A.G.: Dumneata, văd că ai şi nişte fotografii. În una se vede Coloana şi nu eşti singură.
C.V.: Mă aflu în acolo împreună cu bărbatu-meu, fratele lui şi băiatul cel mic. Cred că era la o sărbătoare de 1 mai, când ne strângeau pentru defilare. Mai am şi altele, cu fetele de la servici pe iarbă, tot în parcul Coloanei, dar şi cu alţii, din secţia de la Fabrica de Confecţii, în vizită la muzeul amenajat în casa ce-i aparţine acum lui Mischie, unde a mai fost şi Policlinică odată.

A.G.: Le văd şi mă mir de câtă lume frumoasă şi veselă trăia pe aceste locuri. Îţi doresc ani mulţi-mulţi cu sănătate. Sărut-mâna şi Doamne-ajută!

“Am transportat pietriş cu carul pentru fundaţia Coloanei”

Într-o mireasmă a florii de tei am stat de vorbă şi cu nenea Petre P. Botănel. S-a născut la Târgu-Jiu în anul 1924, în cartierul numit, în mod ciudat, “Vărsături”. Cei mai mulţi îl ştiu ca nea Pică, iar povestea lui merită a fi reţinută…

Doi boi şi o vacă au murit de dalac

Alex Gregora: Nene Pică, aş vrea să-mi spui câte ceva despre copilărie, despre locul acesta de la  margine de Târgu-Jiu.
Petre P. Botănel: Neamul nostru de Botănei s-a născut şi a trăit aici. Trei familii sunt vechi în Vărsături: Botănel, Buzatu şi Ciort. Oamenii era agricultori şi se mai duceau la boier să-i muncească pământul, “în parte” se spunea, adică trei părţi el, una ţăranul.
A.G.: Eu aş vrea să îmi povesteşti despre felul în care arăta Parcul Coloanei fără sfârşit, aflat în apropiere.
P.P.B.: De când îmi aduc eu aminte acolo se ţinea târgul de vite. După ce s-a făcut Coloana târgul a fost dat mai încolo, cam pe unde se află Jandarmeria şi Pompierii acum… Prin 1937 nouă ne-au murit doi boi şi o vacă de dalac. L-am ajutat pe tata să sape o groapă pe malul Amaradiei, însă el s-a tăiat într-un os şi a luat boala. L-am dus la doctorul Hasnaş care l-a ars şi l-a vindecat.

15 lei pentru fiecare transport – cam cinci pe zi

A.G.: Era recunoscut doctoral Hasnaş  în acele vremuri ca un bun profesionist?
P.P.B.: Păi, cam era… Cu tata, în 1938, am dus pietriş vreo lună de zile, cu carul tras de alţi boi, pietriş necesar fundaţiei Coloanei. Puneam cu lopata, împreună, circa un metru cub, de pe malul Jiului, din dreptul insuliţei, apoi mânam boii, că aveam 14 ani şi eram bun de muncă. Cred că primeam cam 15 lei pentru fiecare transport şi duceam cam cinci pe zi. S-a transportat mult pietriş acolo, săpaseră o groapă adâncă parcă în trepte şi s-a băgat fier şi beton. Erau vreo 5 – 6 care trase de boi, din cartier de la noi. Altceva nu-mi aduc aminte, îmi era gândul să fac bani ca să avem din ce trăi.
A.G.: Într-un document din 13 august 1938 am găsit informaţia potrivit căreia grădinarul-şef C. Arendt solicita primăriei sprijin pentru 100 – 120 de care cu pământ bun ca umplutură pentru amenajarea parcului.
P.P.B.: E posibil, eu ţin minte doar de pietriş pentru fundaţie. Apoi, în anul următor, în luna decembrie, tata a murit după ce i-am dus unui cetăţean de pe Calea Eroilor tot nişte pietriş. Era într-o miercure, iar ninsoarea a început doar după ce l-am dus pe tata la cimitir…

La defilare a fost prezent Hitler

A.G.: N-a trecut multă vreme şi a început războiul. Cum te-ai descurcat în acea perioadă?
P.P.B.: Am rezistat. În 1942 m-am dus ca voluntar la Şcoala de subofiţeri de infanterie din Făgăraş, iar de-acolo pe vreo 800 ne-au transferat la pregătire în Germania. Un an şi trei luni am făcut instrucţie acolo, învăţasem germana, aşa, ca să mă descurc şi să stau de vorbă cu vreo fată. Apoi, nu ştiu cu prilejul cărei sărbători nemţeşti, o săptămână zi de zi, ne-au dus la vreo 60 de kilometri de Berlin, cred că în oraşul Luben, ca să facem pregătiri în vederea unei defilări. Şi am defilat perfect, pe câte opt rânduri, iar în tribună era însuşi Hitler.
A.G.: Să înţeleg că vă obligau să faceţi şi salutul nazist?
P.P.B.: Când intram în vreo cârciumă trebuia să salutăm cu palma la chipiu şi să rostim salutul…
A.G.: În anul 1944 unde te aflai?
P.P.B.: Eram la Dorohoi cu unitatea. Ruşii erau aproape, iar eu pocnisem un subofiţer de la grupul alimentar care ne fura din hrană şi de aceea eram în judecată la Tribunalul Militar. M-a salvat un ofiţer care l-a făcut pe ăla să recunoscă faptul că fura.
A.G.: Şi, deodată, aliaţi cu ruşii?
P.P.B.: Ce să facem… Tot ei i-au adus şi pe comunişti. La alegerile din 1946 , în secţia de votare de la Fabrica de Confecţii, a venit în control un colonel american. Noi, însă, ne îndemnam: Hai, bă, să votăm cu comuniştii! Şi am votat… Comuniştii au lăsat multă vreme în paragină parcul. Acolo îşi punea corturile ţiganii lăeţi, corturarii… Vai de noi şi de Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi!
A.G.:. Îţi doresc ani mulţi cu sănătate. Şi Doamne-ajută!