Klaus Iohannis este genul de școlar impecabil cu care nu se joacă nimeni în recreația mare. Când un asemenea elev lipsește din curtea școlii, nimeni nu-i simte lipsa. El nu se autoexclude, ci este exclus. El nu se dă deoparte de grija hainelor lui proaspăt apretate. S-ar hârjoni și s-ar tăvăli laolaltă cu ceilalți copii, dar este acceptat maxim ca țintă a glumelor celorlalți. Toți copiii de tipul acesta sunt judecați greșit, ca fiind marcați de complexe de superioritate. În realitate, ei trăiesc cu sentimentul inferiorității, și ar da orice să fie la fel ca ceilalți.
Klaus Iohannis n-are niciun motiv să se simtă inferior, dar trăiește cu această angoasă. El caută perfecțiunea recitând, ca un robot defect, vorbele și ideile unor nepricepuți care îl despart continuu de popor. Adevăratul Klaus Iohannis i-a cerut în noiembrie fătălăului Victor Ponta să facă o treabă ca între bărbați. Același Iohannis întreba șefii ANAF, în conferința de presă de adineauri, dacă ei cred că o țară fără firme poate funcționa. Pentru o țară bolnavă, ca România, câteva miligrame de Președinte, cât ne oferă Iohannis atunci când evadează din îmbălsămările consilierilor lui aproape nuli, sunt cât se poate de insuficiente.
Venim după o experiență de 10 ani cu un președinte jucător, care în fiecare seară își etala mușchii dopați cu rapoarte ale serviciilor secrete, începând cu ”Nu e bine, domnu’ chestor, nu e bine”, și terminând cu deja clasicul ”Dottore!… Hă, hă, hă!”. După Băsescu, România a intrat, brusc, în comedia cât se poate de dăunătoare a fimului mut, cu un Iohannis sforăind imperial și autosuficient, în lojă, și cu Victor Ponta pe tot terenul, liber la centrare, liber la finalizare, liber să intre prin alunecare și să facă praf ligamentele încrucișate ale statului de drept.
Cei care l-au ales pe Iohannis îi sorb vorbele,fie și lipsite de miez,  cu satisfacția că nu Ponta este președintele României. Nu trebuie, însă, să-l asculți prea mult, ca să pricepi că azi România nu are președinte și că Ponta conduce tot, fără a fi câștigat alegerile din noiembrie. Să ne amintim doar cum Tăriceanu, omul lui Ponta de la Senat, a numărat greșit voturile date de senatori pentru încătușarea lui Șova de către DNA. Îndeajuns de greșit încât Șova să rămână în libertate.
Klaus Iohannis este genul de președinte foarte potrivit să conducă o țară perfectă, cu o democrație consolidată, în care statul de drept nu este doar o iluzie, în care instituțiile funcționează.
Astfel de țări perfecte își pot permite un președinte absent. România contemporană, nu.
Dacă aș fi ascultat la radio ultima conferință de presă a lui Klaus Iohannis, aș fi putut paria că este venit de pe plajă, în bermude și șlapi. Un președinte total deconectat de la țară și de la oamenii ei de rând, preocupat să-și etaleze nimbul impecabil al veșmintelor lui, ca dovadă a faptului că nu e amestecat cu politicienii obișnuiți, aflați în atenția DNA.
Am înțeles cu toții că Iohannis e un altfel de politician, și de asta l-am ales. E inutil să se mai separe cu atâta insistență de țară, de politicienii ei și de oamenii ei obișnuiți. România are nevoie azi, mai mult ca oricând, de un președinte amestecat, de un președinte prezent în piața publică, de un lider pe care omul de rând să-l resimtă ca pe un aliat, ca pe o garanție și ca pe un sprijin în făurirea unei Românii sănătoase.
Klaus Iohannis trăiește sub cupola de sticlă a Palatului Cotroceni, într-o țară asediată selectiv de DNA și pusă la zid, din ce în ce mai oficial, de Rusia. Iohannis nu are nicio reacție față de aceste derapaje. În schimb, nu se sfiește să – și expună public fericirea lui, obținută în condiții de laborator, din detașarea de poporul în mijlocul căruia ar trebui să trăiasă. Iohannis este foarte zgârcit cu fiecare apariție publică a sa, cheltuind minim pe fiecare mișcare, ca un urs aflat într-o hibernare fără sfârșit și cu rezerva de grăsime aproape epuizată.
Klaus Iohannis nu pare deloc apăsat de faptul că astăzi opoziția este mai firavă și mai decedată ca oricând. Dacă nu-l preocupă asta, e ca și cum nu l-ar interesa democrația.
Klaus Iohannis este genul de școlar impecabil cu care nu se joacă nimeni în recreația mare. Problema e că noi l-am ales să fie căpitan, nu voyeur.