Din numărul anterior, pe-o întreruptă linie de istorie literară încercăm să stabilim dacă Mihai Eminescu la vârsta de 16 ani a păşit pe meleagurile Gorjului. Semnele sunt puţine şi… nescrise, dorinţele însă ne ard pe interior, ca pe-un rug de muguri. Iată de ce, în continuare, am solicitat sprijinul profesorului şi scriitorului Zenovie Cârlugea. Într-o firească respirare, s-a atins ferm şi tema Brâncuşi: „Tot sper să se găsească oamenii potriviţi pentru Centrul Brâncuşi”…

“Eminescu ar fi venit pe drumul oierilor de peste Parâng”

–Alex Gregora: Sunt onorat să vă caut şi să vă găsesc bine din nou, domnule profesor Zenovie Cârlugea. Recunosc, după incitanta discuţie de astă-primăvară ce a reuşit să stârnească un mare interes, primind cele mai multe comentarii din partea cititorilorGORJNEWS. Nu ştiu cum şi de ce, m-am angajat în găsirea unui răspuns la ceea ce scriitorul Ion Filipoiu a publicat în revista dumneavoastră – “Portal Măiastra”, anul II, nr.2 (6)/2006, – “Drumul lui Eminescu de la Răşinari la Giurgiu, în toamna anului 1866”. Deunăzi, în interviul luat gorjeanului nostru stabilit în Capitală, am fost îndrumat să vă solicit suplimentare lămuriri în privinţa trecerii Poetului Naţional prin Gorj la 1866 (a se vedea GORJNEWS, anul III, nr.75). Ce date mai puteţi oferi cititorilor?
-Zenovie Cârlugea: – Mă bucur că vă interesează subiectul şi ţin să vă spun, încă de la început, că revenirea lui Eminescu în Gorj, în vara lui 1878, nu e pur şi simplu întâmplătoare. Făcându-i-se invitaţia de a-şi petrece vacanţa (mai exact zis, de a-şi reface sănătatea) în liniştea conacului de la Floreşti al junimistului Nicolae Mandrea, poetul va consimţi cu bucurie să revină pe meleaguri oltene. Cu 12 ani în urmă, în toamna lui 1866 – aşa cum susţine într-un documentar destul de strâns, adică plin de argument credibile, scriitorul Ion Filipoiu –  Eminescu ar fi venit de la Răşinari, pe drumul oierilor de peste Parâng, coborând la Novaci, iar de aici, pe ruta Horezu – Ocnele Mari, spre Râmnicu-Vâlcea. De la Rm.-Vâlcea fie ar fi plutit pe Olt până la Dunăre (iar de aici la Giurgiu, unde se angajase zilier la ,,măsurişul porumbului” – descoperit aici de trupa lui Iorgu Caragiale, ar fi ajuns apoi la Bucureşti), fie ar fi urmat drumul „sării” (al păcurii sau al gazului) spre Piteşti şi Ploieşti, de unde ar fi coborât spre Bucureşti. Oricum, în toamna lui 1866, după încercarea de a-şi susţine examenele de clasa a VI-a la Blaj, poetul ajunge la Sibiu, în speranţa de a-şi vizita pe fratele său Ilie (care plecase şi se stabilize la Timişoara). La Sibiu este cunoscut de studentul Nicolae Densuşianu (viitorul istoric al antichităţii româneşti), care îl prezintă preotului Bratu din Răşinari (viitorul bunic al poetului Octavian Goga). La Răşinari şi Gura Râului, frumoasele sate din Mărginimea Sibiului, amintirea lui Eminescu este încă vie, aşa cum am avut surpriza să constat în documentarea mea din 2010 în aceste vechi aşezări româneşti (Lucian Blaga – interviuri&reportaje, 2011). De la Răşinari, poetul va însoţi turmele de păstori care plecau la iernat în „Bălţile Dunării”, urmând vechiul drum al transhumanţei. Itinerariul este „reconstituit” cu ajutorul hărţilor de altădată de zorileşteanul Ion Filipoiu astfel: “Prin urmare, tânărul poet va fi fost asimilat cetei de păstori a familiei Bratu, va fi urcat în muntele în care păşunau turmele respective şi va fi pornit cu alaiul pe drumul transhumanţei. Iar acest drum nu putea fi decât acela pe care ilustrul geograf filoromân Emmanuel de Martonne l-a numit, inspirat, „Marele şi vechiul drum de transhumanţă”, întrucât pe şenalul lui se scurgeau, către netezimile Câmpiei Dunărene, toate turmele Mărginimii Sibiului şi sudului Albei, aproape tot ce păşuna între Jiu şi Olt.
N-are sens o digresiune amplă pe această temă, celebrul geograf francez şi după el, regretatul geo-istoric român Ion Conea, au demonstrat-o magistral, aşa că nu încap dubii în privinţa traseului urmat de turmele transhumante din vremuri memoriale.
Aşadar, de la pichetul de grăniceri din Piatra Albă, unde se afla pe atunci frontiera dintre Principate şi Ţara Nemţească, turmele au coborât neîntrerupt lăsătoarea domoală a munţilor Larga, Tâmplele, Pleşa, oprindu-se la Obârşia Lotrului; de acolo, intrând în axul drumului principal de transhumanţă Sugag – Novaci, a urcat Ştefanul, Cărbunele, a trecut Şaua Urzii, a tăiat pieziş Coasta Cucii şi s-a lăsat în pas domol pe Tolanu la vale, până la Schela Cernădiei, unde se făcea numărătoarea, după modul anunţat, şi se încasau taxele. Înscris în „ răghie ”, e pueril să se întrebe cineva dacă nu cumva grănicerii l-ar fi suspectat pe poet de neapartenenţă la târlă şi de trecere frauduloasă a graniţei!
Odată intraţi în ţară, păstori transhumanţi zăboveau o oarecare vreme la„Hanul Prislopului”, un loc rămas în legende, aflat la hotarul dintre satele Bumbeşti-Deal, Cânepeşti şi Zorileşti. La acest han se încrucişau două mari drumuri ale vremii: cel oieresc, de transhumanţă, consemnat în „Catastişe” chiar „ Drumul Oii”, şi cel al carelor de cărăuşie, zis „Drumul Sării” (al păcurii sau al gazului) (…)
E în afara oricărei îndoieli că hoinarul care străbătuse tot Podişul Ardealului în căruţele ţăranilor şi târgoveţilor aflaţi la drum va fi apelat, şi de data aceasta, la aceşti sărari şi găzari. Aşadar, de la Hanul Prislopului, tânărul poet se va fi cuibărit în fundoiul unei căruţe cu coviltir şi câine legat îndărătul ei şi va fi apucat „Drumul Sării”, către Horezu, Ocnele Mari şi Râmnicu Vâlcea. Ajuns aici, ar fi putut urma două variante: cu căruţaşii de Ploieşti mai departe pe uscat, ori cu plutaşii pe Olt în jos. Dacă poetul va fi ajuns în acea toamnă de 1866 la Bucureşti, cum susţin unii cercetători, atunci e de acceptat ipoteza călătoriei pe uscat, cu căruţaşii găzari către Ploieşti, şi, tot cu ei , către Bucureşti. Dacă, însă, poetul a ancorat la Giurgiu, ceea ce e mai plauzibil, rămâne ca sigură călătoria lui cu pluta. Iar, în privinţa plutăritului pe Olt, în acea perioadă, nu există dubii, căci „Revista Pădurilor”, publicaţie a ministerului de resort, începând cu anul 1890, e edificatoare, Oltul însemnând, pentru plutăritul Carpaţilor Meridionali, tot atâta cât, dacă nu mai mult decât Bistriţa, pentru Carpaţii Răsăriteni…”
„Legenda” trecerii tânărului Eminescu, în toamna lui 1866, prin Novaci-Cernădia, a fost relatată scriitorului Ion Filipoiu de către regretatul cărturar novăcean Gheorghe Ciorogaru, doctor în economie la Heidelberg şi traducător în româneşte al unor scrieri de Schiller şi Goethe, care spunea că informaţia o are de la socrul său, fostul învăţător Giugiulan, care, la rândul său, o aflase de la inimoşii dascăli ce activau în „Cercul învăţătorimii novăcene”, ce editau prin 1926 revista „Prietenul săteanului”. Un anumit dascăl Flitan îl găzduise pe tânărul venit de peste munte, din Mărginimea Sibiului, dându-i  haine curate şi merinde de drum. Desigur că, odată cu creşterea notorietăţii poetului, „legenda” trecerii acestuia prin Novacii Gorjului devenise prilej de mândrie şi de răsplată a omeniei vrednicului dascăl, precum şi o scumpă „amintire de familie”…

Conacul Nicolae Mandrea – reconstruit?

-A.G.: “O ipoteză şi totuşi legendă”, încercam eu să rezum. Oare, o fi bine, o fi rău să ne întâlnim cât de des cu Eminescu, inclusiv prin aceste  întâmplări aşa de… căutate?
-Z.C.: Ca să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că sărbătorirea lui Eminescu în Gorj, în ianuarie şi în iunie, se face, de ani buni, cu programe din ce în ce mai interesante. Astfel de manifestări cultural-artistice sunt cu atât mai valoroase cu cât acestea antrenează atât pe condeierii locali cât şi iubitori de literatură şi artă cât mai numeroşi, de la elevi şi profesori la categorii sociale cât mai largi. Merită amintită aici sesiunea de comunicări ştiinţifice anuală organizată de Biblioteca Judeteană „Christian Tell”, adresată tineretului şcolar, dimpreună cu concursul de artă plastică, ambele încununate cu premii şi merituoase recompense. De asemenea, ceea ce numim „Eminescu la Floreşti” (moment în istoria noastră culturală neexploatat cum se cuvine !) trebuie regândit şi reformulat în termeni cultural-artistici, neapărat cu o publicaţie anuală. Mă gândesc la simpozioanele de substanţă iniţiate altădată de inimosul şi regretatul Liviu Poenaru, creatorul Muzeului de acolo, locaţie care a împietrit în aceeaşi formulă. Evenimentul acesta ar putera deveni o veritabilă sărbătoare a comunităţii, Zilele „Eminescu la Floreşti”, pentru cele aproape două luni petrecute de Poet în vara lui 1878 la Conacul Nicolae Mandrea de aici (de ce nu şi o eventuală reconstruire a conacului, potrivit schiţei existente, care împreună cu cele două biserici şi parcul respectiv ar putea constitui ah hoc un „Centru Eminescu”, fiinţând prin sine însuşi şi cu buget propriu)… Doljul şi Gorjul ar putea astfel să-şi reia mai vechile relaţii de colaborare culturală, cu invitaţi şi proiecte culturale în domeniu.
-A.G.: Dumneavoastră, în anul 2000,  aţi organizat Simpozionul «Eminescu» la Târgu-Jiu. Vă rog să ne spuneţi câte ceva din culise.
-Z.C. :Ca preşedinte al Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, am organizat, la nivelul corpului didactic judeţean, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, având ca invitaţi oameni de cultură şi scriitori, artişti, actori, jurnalişti, directori ai unor instituţii culturale. De fiecare dată, din 2005 încoace, lansăm, cu prilejul aniversării lui Eminescu, la 15 ianuarie, şi numărul trimestrial respectiv al revistei „Portal-MĂIASTRA”, un proiect cultural derulat de CJCPCT Gorj (director : prof. Ion Cepoi) în parteneriat cu societatea amintită, de ale destine răspund de mai mult timp. De amintit şi lansările de cărţi ce au loc cu asemenea prilej, unele având ca tematică opera eminesciană, precum cartea lui Ion Popescu-Brădiceni, „Ieronim şi Cezara – o poveste frumoasă” sau lucrarea mea recentă „Eminescu – mitograme ale dacoromânităţii”, primită foarte bine de presa culturală naţională, dacă avem în vedere recenziile apărute în numeroase publicaţii din ţară.

O sărbătoare anuală Eminescu la Novaci…

-A.G.: În sprijinul unor acţiuni viitoare organizate în Gorj şi dedicate Poetului Naţional vă gândiţi la ceva anume?
-Z.C.: Mergem înainte cu parteneriatul menţionat, având aproape instituţiile culturale menţionate. Desigur, ipoteza sus-menţionată a trecerii tânărului Eminescu prin zona Novaci ar putea institui aici o sărbătoare anuală, cu invitaţi de marcă şi cu editarea unei publicaţii, alta decât „Mioriţa novăceană”. Amplasarea unei statui Eminescu într-un loc anume studiat ar putea stârni interesul comunităţii locale faţă de tradiţiile culturale locale, şi nu numai. Mă gândesc şi la amplasarea unui bust într-un loc amenajat şi la Rânca, noua staţiune turistică unde trebuie implementate anumite proiecte cultural-artistice, pe lângă dimensiunea sportiv-turistică a locaţiei. Există deja un început prin tabăra artistică din cadrul Forj Fest !

Schiller şi Goethe traduşi de Gheorghe Ciorogaru

-A.G.: În altă ordine de idei, întru amintirea cărturarului Gheorghe Ciorogaru din Novaci se poate face ceva?
-Z.C.: Da, Gheorghe Ciorogaru (20.II.1909 – 05.05.1980) este o personalitate de prim-plan a Novaciului. Doctor în economie la Heidelberg, traducător recunoscut (şi prefaţat de Nicolae Balotă) al unor opere de Schiller şi Goethe, dar şi autor al monografiei „Dimitrie Brezulescu” (editată recent de CJCPCP Gorj şi lansată la Novaci, în cadrul Simpozionului Naţional „Satul românesc – sat european”),  Gh. Ciorogaru este el însuşi un descendent al unui neam de oieri scoborâtori din Mărginimea Sibiului. Ca şi vrednicul de laudă învăţător din secolul al XIX-lea, CONSTANTIN FLITAN (neam de mărginean flitan = haiduc) despre care se spune că l-a găzduit pe tânărul Eminescu, care coborâse pe drumul oierilor şi se îndrepta spre Râmnicu-Vâlcea. Învăţătorul din Cernădia l-ar fi ospătat şi l-ar fi îmbrăcat, dându-i şi merinde de drum, neştiind însă că tânărul jerpelit va deveni, nu după mulţi ani, marele Eminescu. Abia atunci învăţătorul Constantin Flitan, căruia tânărul trebuie să-i fi mărturisit că scria poezii, va realiza nobleţea gestului său devenit, iată, legendă…
În privinţa dascălului comunal C. Flitan (o surpriză, aşadar, şi pentru dl Ion Filipoiu !), am descoperit în Arhivele Statului Bucureşti un document ce grăieşte despre sufletul ales şi generozitatea acestui „învăţător ordinar” care „văzând absinţa de cărţi, caligrafii, creioane, cerneală, hârtilă şi alte la elevii săraci ce urmează cursu învăţăturii la D-sa, au binevoit a oferi lei 25 de s-au cumpărat aceste, în d(e)ajuns la copii(i) săraci…” Drept care primăria Comunei Cernădia din Plasa Novaci înştiinţează, cu adresa No. 13/22 ianuarie 1870, Ministerul, evidenţiind generozitatea tânărului dascăl, de la care primesc „luminate învăţături” nu numai elevii, ci şi „tot omul”, drept care „are elevi veniţi de la şcoale de oraşe şi model, în lecţiunea sa, şi s-au crezut că lucrează mai mult decât guvernul i-au încredinţat”, în ciuda unui „micu salariu ce nici acesta nu şi-l primeşte regulat”. Rândurile de gratitudine din finalul adresei spun totul despre cel ce se spune a fi fost gazda tânărului Eminescu în trecerea acestuia prin Cernădia Novacilor : „I se dă mulţumire din suflet. Ne având locuitori (i) putere d-a-i merita cu alte bunuri demnitatea sa, pentru care am onoarea d-a vă anunţa D-le Ministru, despre această bună faptă a D-lui învăţător cumunal, / Binevoiţi, vă rog, D-le Ministru, primiţi osebita mea consideraţie cu care sunt al Dv. Prea plecat şi supus servitor. / P. Primar, P. Bojescul.” Parafa : «Jud. Gorju./ Pl. Novacii./ Olatul/ Cernădia/ D-lui Ministru al Agriculturi (i) şi Lucrărilor Publice.» (Fond M.I.C.P., Dos. 19/1870, f. 37 şi verso, original).
Urmaşii de azi ai acestui Flitan au ridicat acolo, la Cernădia, o Pensiune foarte cochetă, unde se poate realiza măcar o „întâlnire de lucru”, dacă nu acţiuni mai de durată! Aş propune ca toamna, cu prilejul sărbătorii „coborâtului oilor”, să fie organizată un  fel de „Ştafeta Eminescu : Rânca – Novaci – Cernădia”, marcând această ipoteză-legendă (unica şi încă neinfirmată de alte date) a trecerii Poetului Naţional, în toamna lui 1866, prin zonă, în drumul său spre Bucureşti.

„Numai proştii sunt modeşti, că au de ce!”

-A.G.: Domnule profesor, recent aţi tipărit numere noi ale revistei “Portal Măiastra”. Am acum ocazia să vă mulţumesc pentru publicarea pe o pagină întreagă a grupajului de versuri  Alex Gregora? Mai semnează acolo şi…
-Z.C.: Stimate coleg de breaslă scriitoricească, după cum ştii, „Portal-MĂIASTRA” este un trimestrial de cultură care, în cei opt ani de apariţie (2005-2012), şi-a creat un profil distinct, un culoar propriu, în presa culturală naţională. Având un prestigios colegiu de redacţie, în fruntea căruia se află mereu tânărul nonagenar Ovidiu Drimba (fostul asistent al lui Lucian Blaga de la catedra de „filosofia culturii”), dar şi pe reputatul critic literar şi poet Gheorghe Grigurcu, concitadinul nostru, revista reuneşte în coloanele sale contribuţii ale unor scriitori români din ţară şi de peste hotare, dimpreună cu scrieri ale coregionalilor, reuşind a fi cunoscută şi apreciată pe multe meridiane. Gestionând site-ul cu arhiva revistei, pot vedea că suntem citiţi cu mult interes în USA, Canada, Australia, Anglia, Germania, Franţa, Italia, Serbia, Spania, Austria, Pepublica Moldova, Grecia, Israel, Turcia, India, China, Japonia ş.a… Nu de puţine ori zâmbesc când văd accesări din Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Paraguay, Hawaii, Emiratele Arabe…Şi ca să înţelegeţi mai bine, să precizez că în cele 32 de numere de până acum şi-au depus semnătura scriitori români şi străini (şi) din ţările amintite (avem o politică editorială de sprijin real în diaspora românească).
Aş îndrăzni să spun că „Portal-MĂIASTRA” este cea mai prestigioasă revistă pornită din Gorjul brâncuşian într-un mirabil zbor pe mapamond. Cine accesează pagina-arhivă a revistei va vedea acolo întregul dosar al colaborărilor şi va realiza largul orizont cultural al publicaţiei noastre. Nu o luaţi ca o laudă a prostului, ci ca o evidenţă menţionată deja în ţară şi în afară. Cineva îmi spunea recent, la opţiunea mea de a rămâne modest, cu cuvintele lui Goethe : „Numai proştii sunt modeşti, că au de ce!” Suntem îndeobşte gratulaţi cu cuvintele : «Cinste Gorjului că are o asemenea publicaţie!» Care apare, desigur, şi cu sprijinul Consiliului Judeţean, dar în parteneriatul menţionat…

„Tot sper să se găsească oamenii potriviţi pentru Centrul Brâncuşi”

-A.G.: Apropo, în ceea ce-l  priveşte pe Brâncuşi al nostru, parcă s-a închis totul cu cheia nepăsării, zdrang! obloanele, s-a mai dat şi cu var ca să ne întristăm şi să ne usture ochii?
-Z.C.: Şi eu observ ce se întâmplă  şi rămân descumpănit! Şi eu aştept şi tot sper să se găsească formula ideală (dacă pot spune aşa), adică omul/oamenii potrivit(ţi) pentru „Centrul Brâncuşi”, care trebuie reformulat din temelii şi pe noi baze legale. Instituţia, ca prestigiu, este zdrobitoare, de aceea noi rămânem atât de mici! Deocamdată, nu avem decât să …gospodărim zestrea Brâncuşi de la Tg.-Jiu, dar şi în această chestiune suntem nepricepuţi, rău-intenţionaţi şi diletanţi de multe ori! Mai mult chiar, am intrat într-un cerc vicios cu aceste Opere, încât a trebuit să înghiţim toate proiectele venite de aiurea, unele dovedite de-a dreptul idioate (vezi înnămolirea aleilor cu „stabilizerul” mamii lor!). De asemenea, spânzurarea iluminatului prin arbori…Sau „croiala” în maniera „pajiştii de golf” a Parcului de la Coloana infinitului! Nişte montruozităţi, care şi-au găsit în timp „lăudători” pe măsură ! Lucruri pe care noi înşine le-am spus chiar în nr. 1 din 2005 al revistei „Portal-Măiastra”, şi nu numai noi, într-o amplă anchetă printre brâncuşiologi. Degeaba, însă… Planuri „măreţe” şi „raţiuni superioare” au intervenit şi s-a comis o veritabilă aventură a restaurării în anii 2000. La care s-a intervenit, apoi, cu retuşuri, pentru a fi abandonată aşa de peste un deceniu. Criza perpetuă de la Centrul Brâncuşi îşi spune şi ea cuvântul în toată această incriminantă neputinţă!
Dar, repet, „chestiunea Brâncuşi” de la Tg.-Jiu este departe de a-şi fi găsit formula, să zicem acceptabilă, nu fericită ! Cea mai dureroasă este, însă, ceea ce aş numi „epopeea restaurărilor”, subminată de tot felul de interese fie vădite fie oculte, în dauna Capodoperelor! Să nu mai permitem tuturor …specialiştilor „lui Peşte” să intervină asupra acestora! Ci numai adevăraţilor profesionişti, cum au fost cei ce s-au ocupat de restaurarea Coloanei. Care trebuie aurită, oricât de ezoterică ar părea această idee. Da, Coloana Infinitului ar trebui aurită, ceea ce ar constitui noua sa relansare în Mileniul III, pe care va trebui să-l străbată! Şi pe urmă, ce-o mai da Dumnezeu!
-A.G.: Mulţumesc şi Doamne-ajută.