Duminică, 10 martie (1957), o atmosferă ciudată se aşternu în atelier. Ne-a cerut să rămânem lângă el. Era calm, de-o gentileţe extremă. Seara, moment de muzică. L-am urcat sus, în patul său prevăzut acolo cu o frânghie de care se putea prinde, apoi ne-a zis:  “Mâine să-mi coborâţi patul, aş vrea, mai bine, să dorm jos.” Ne-a îmbrăţişat, ne-a dorit noapte bună.

A doua zi, cum ne sfătuiam să mergem la spital, unde el ar fi putut să fie altfel îngrijit, ne-a spus că preferă  să-l aştepte pe Bunul Dumnezeu la el acasă. Marele pat fu coborât şi pus aproape de scară şi sobă (…).
Marţi, Brâncuşi se arătă agitat. Rămase aşa toată ziua. El, care se exprima mereu în franceză, se apucă să vorbească numai în româneşte, şi nu doar cu noi, ci cu toate persoanele care îl îngrijeau sau veneau să-l vadă, ca şi când s-ar fi întors la izvoarele copilăriei. Îşi exprima dorinţa de a se restabili. Cu acordul medicului, un pat prevăzut cu o bară care să permită bolnavului să se ridice fu livrat miercuri (…).
Privea oamenii şi lucrurile cu interes, slăbind în timpul acesta încet-încet. Joi seara zise deodată: “Haide bă, haide bă” – şi căzu într-o stare de somnolenţă. Acestea fură ultimele lui cuvinte. L-am vegheat o bună parte din noapte. Somnolă şi a doua zi, scuturat când şi când de un spasm uşor. După obicei românesc, am aprins o lumânare a cărei licărire liniştită trebuia să-i deschidă drum sufletului. La ora două, în noaptea de vineri spre sâmbătă, respiră o dată adânc şi răsuflarea i se opri. Faţa îi era senină, ca şi cum ar fi exprimat ceea ce el rostea adesea: “Nu mă tem, sunt pregătit să plec.”
Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati, selecţia şi traducerea din franceză Ion Pogorilovschi
(*titlul aparţine redacţiei)