Cu profesorul Ion Mocioi – Scurtă istorie Brâncuși

De câţiva ani, profesorul Ion Mocioi s-a lăsat într-o aşteptare ciudată, noi gorjenii făcându-ne gânduri pentru când se va porni din nou în viaţa publică. Arătatele tăceri ne-au adus aminte că omul de cultură de care spunem s-a împlinit pe sine cu adevărat, devenind, printre altele, om de afaceri, editor, deputat şi senator, om de catedră şi mult mai mult decât toate acestea la un loc – reputat brâncuşolog. L-am chestionat cu privire la neica Costache Brâncuşi ducând o cuviinciosă curiozitate, dar nu atât de mult încât să putem ţine piept altor întrebări ce ar mai putea da, cu siguranţă, de aici încolo, năvală…

Un monument ale eroilor

–Alex Gregora: Domnule profesor Ion Mocioi, a fost Brâncuși dorit cu adevărat de gorjeni?
–Ion Mocioi: Gorjenii l-au dorit pe Brâncuşi prin Aretia Tătărescu, soţia primului-minstru Gheorghe Tătărescu, care a luat iniţiativa ridicării la Târgu-Jiu a unui monument dedicat Eroilor. Ideea aceasta era însă mai veche, aparţinând unor intelectuali locali de pe la 1879, ca să amintească de cei căzuţi în războiul de la 1877 pentru independenţa ţării. Se subînţelege că atunci ei n-au reuşit să strângă bani, tot înainte de 1900 apărând şi ideea ridicării unui monument al lui Tudor Vladimirescu, cel care a pornit mişcarea revoluţionară de la 1821 din Gorj. Comanda executării statuii lui Tudor Vladimirescu s-a făcut întâi unui sculptor de la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti, însă proiectul respectiv nu a mulţumit Primăria Târgu-Jiului şi s-a căutat un sculptor gorjean – Constantin Bălăcescu – care era de loc din Bolboşi şi avea un atelier la Milano, unde fusese student. Acesta a prezentat proiectul de amenajare şi amplasare a monumentului pe locul în care Tudor Vladimirescu poposise împreună cu soldaţii săi în prima noapte la Târgu-Jiu. Acolo unde se află acum monumentul lui Tudor Vladimirescu, vis-a-vis de liceul cu acelaşi nume şi de casa vameşului, cu care era prieten.
–A.G.: În anii ’30, Prefectura Gorjului începuse să adune fonduri, în paralel cu Aretia Tătărescu, pentru un alt proiect, al unui monument dedicat Eroului Necunoscut…
-I.M.: Monumentul respectiv trebuia să fie amplasat pe strada 14 Octombrie, ca să amintească de eroii care au luptat la podul de peste Jiu, când târgujienii, avându-l în frunte pe Ioan C. Popilian, poliţistul oraşului, au respins o parte a regimentului aparţinând Diviziei 11 Bavareză-Transalpină, care traversase munţii pe la Vârful Grui, având în intenţie să ocupe în grabă oraşul Târgu-Jiu şi de aici să pornească toate acţiunile pentru cotropirea ţării.

Nae Drăgoescu şi Aretia Tătărescu

–A.G.: Apreciaţi că între cele două demersuri pentru cinstirea eroilor n-a fost o concurenţă?
-I.M.: N-a fost. Boierul Nae Drăgoescu a încercat să-şi impună punctul de vedere în prima parte a secolului trecut. El a luat şi iniţiativa realizării unei biserici a Eroilor. Şi a găsit-o pe cea construită pe la 1747, aflată acum pe Calea Eroilor… În sprijinul lui a venit şi Aretia Tătărescu, care s-a adresat unei eleve a lui Brâncuşi – Miliţa Petraşcu – rugând-o să intervină pe lângă Brâncuşi, să fie de acord să ridice un monument la Târgu-Jiu, întâiul oraş al copilăriei lui. A urmat o corespondenţă între părţi, ce s-a publicat şi toată lumea o cunoaşte bine…
–A.G.: Privind în urmă, cu deplin respect, nu-mi pot închipui dacă astăzi, pentru o astfel de cauză minunată, societatea noastră ar accepta o operaţiune de felul celei ce a cuprins prelungirea Căii Eroilor – din strada Victoriei până la Grădina Publică…
-I.M.: Atunci era puternic Gh. Tătărescu, iar din funcţia de prim-ministru al României a acceptat propunerea lui Brâncuşi de a se traversa oraşul cu o Cale a Eroilor… Mulţi, desigur, s-au opus, au primit şi sumele necesare, neînţelegând totuşi importanţa proiectului lui Brâncuşi. Până la urmă, lumea a fost mulţumită, iar despăgubirile s-au realizat cu banii alocaţi de Guvern.
–A.G.: Ceva semnale cu… săgeţi înmuiate în otravă între autorităţi şi Brâncuşi?
-I.M.: N-au fost aşa de importante, dar toată lumea a urmărit ceea ce dorea să realizeze Brâncuşi. S-a făcut şi o propagandă pentru Brâncuşi, mai ales în jurul subiectului eroic, la modă atunci. Brâncuşi a venit însă cu o altă teorie faţă de realizarea unor monumente dedicate eroilor, mai ales că peste tot în ţară se ridicau monumente cu vulturi, ce păreau ciori…

Brâncuşi ne-a lăsat săraci şi proşti?

–A.G.: Iar zicerea aceea că… ne-a lăsat săraci şi proşti?
-I.M.: N-am convingerea că ar fi spus aşa-ceva, deşi sunt mărturii în acest sens. Nu cred că Brâncuşi putea spune, pentru că el își iubea ţara, a murit cu gândul la ţară şi, desigur, nemulţumit că nu-şi poate lăsa trupul pentru odihnă veşnică României.
–A.G.: Că tot veni vorba, aud că se desfăşoară acţiuni disper(s)ate pentru aducerea osemintelor lui Brâncuşi în ţară…
-I.M.: Cu mulţi ani în urmă, eu personal m-am adresat Preşedenţiei Franţei să sprijine aducerea osemintelor lui Brâncuşi la Târgu-Jiu. Mi s-a transmis verbal că mormântul aparţine unui cetăţean francez, pentru care guvernul şi-a asumat o anumită responsabilitate, dar, în acelaşi timp, mormântul este o proprietate particulară  a soţilor Istrati, şi urma să ne adresăm acestora. Între timp, aceştia au murit, iar permisiunea de a fi înmormântaţi chiar în cripta lui Brâncuşi nu a mai fost cerută cuiva, ceea ce este o impietate şi un afront grav adus vieţii lui Brâncuşi. Iar osemintele lui Brâncuşi, atâtea câte au mai rămas, au fost valorificate acolo, cum se întâmplă întotdeauna când cineva ia locul altor morţi. Şi s-a mai dat zvonul că de fapt, după două deschideri ale mormântului, osemintele lui n-ar mai exista, deoarece zona aceea a fost umedă, iar trupul i s-a distrus mai repede. Se pretindea că s-a găsit o criptă goală…
–A.G.: Alexandre Istrati a decedat în 1991, iar Natalia Dumitrescu în 1997, la 40 de  ani după trecerea la cele veşnice a lui Brâncuşi…
-I.M.: Cam după 40 de ani, într-adevăr, puţine rămăşiţe mai puteau fi găsite acolo. Se pare şi că în zona aceea nu au prea existat condiţii pentru păstrarea osemintelor un termen mai lung. Aşa că…

“Am fost primul care a încercat aducerea osemintelor”

–A.G.: O surpriză mare-mare, acum, la peste 50 de ani de la moartea lui Brâncuşi, îi poate aştepta pe cei care umblă după osemintele hobiţeanului?
-I.M.: Am fost unul dintre cei care au încercat, văd că au venit alţii acum să forţeze, ştiu că sunt opoziţii în continuare, mormântul fiind unul particular, al unui cetăţean francez. De ce Brâncuşi a acceptat să fie cetăţean francez? A fost un moment nepotrivit pentru a fi primit în ţară – genialul sculptor având atunci şi probleme de sănătate – însă, în acelaşi timp, i-au fost refuzate operele în expoziţii în România. Ca orice bătrân, a fost nevoit să apeleze la Guvernul Franţei pentru a-i păstra atelierul şi pentru a-i prelua operele. Exista atunci o legislaţie care specifica faptul că nu pot fi preluate donaţii de la persoane care nu aveau cetăţenia franceză.  Brâncuşi n-a avut de ales, deşi îşi păstrase cetăţenia română atâta vreme, fiind în Franţa.

În 1957 – o scrisoare din Anglia către Primărie

–A.G.: Am publicat de curând în GORJNEWS câteva afirmaţii ale unor locuitori ai cartierului Vărsături din Târgu-Jiu privind existenţa în Parcul Coloanei în anii ’40 a unei case a paznicului…
-I.M.: Eu ştiu că a rămas o amenajare neimportantă în Parcul Coloanei, în care au stat paznicii. În ea, cât s-a construit, au fost păstrate materialele şi sculele. O perioadă ea a mai rămas, pierzându-se ulterior.
–A.G.: Despre lotizarea Parcului Coloanei aveţi cunoştinţă?
-I.M.: Nu ştiu din documente, doar din auzite de la cei pe care i-am consultat. Acolo era un teren al Primăriei pe care se desfăşura târgul de vite şi fân. Lui Brâncuşi i-a convenit zona pentru a amplasa elementul de bază al Ansamblului – Coloana Infinită, şi nu a Infinitului, cum zic mulţi – mai bine, Coloana recunoștiinței fără de sfârşit faţă de eroii patriei, cum s-a vehiculat atunci când s-a ridicat. Inclusiv despre Poarta Sărutului se vorbea ca despre Portalul Păcii, şi presa vremii a consemnat această denumire. În 1952 s-a luat măsura de a se reamenaja parcul după modelul din 1937, toamna. Şi atunci au fost făcute din nou aleile şi au fost plantate nişte specii de arbuşti. În 1953 a început a fi redescoperit Brâncuşi, însă nişte tineri de-ai locului au încercat să se folosească de Coloană ca de fier vechi. Au tras de ea cu tractorul ca să o valorifice în vederea sprijinirii organizării la Bucureşti a Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Şi-au dat seama repede de trăinicia monumentului. Până în 1957, la moartea din martie a lui Brâncuşi, a fost aşa o stare de indecizie. Între 1955 – 1956, când eram la liceu, profesorii ne-au dus în Dealul Târgului ca să scoatem sângeri cu care să se refacă împrejmuirea Parcului Coloanei. Aşa am aflat eu prima oară despre Brâncuşi. În 1957 mi s-a spus la liceu pe larg despre viaţa şi opera lui Brâncuşi. Tot atunci s-a vorbit despre o scrisoare venită din Anglia către Primăria din Târgu-Jiu prin care se solicita Coloana în schimbul modernizării oraşului Târgu-Jiu. Şi-au dat seama şi gorjenii despre valoarea operei şi a lui Brâncuşi. După 1957 s-a manifestat un sprijin mai mare pentru Coloană. A durat mult până s-a făcut prima remetalizare – în 1964. Ţinutul nostru aparţinea de regiune şi totul depindea de Craiova. Ce se spunea acolo, se făcea aici.

Înclinaţia Coloanei – 11 centimetri la vârf către Muntele Parâng

–A.G.: Coloanei infinite, în timp, i s-a realizat la bază un orificiu. Ce ştiţi despre el?

-I.M.: Se datorează celui ce vorbeşte şi constructorului Coloanei Infinite – Ştefan Georgescu Gorjan – căruia eu i-am cerut să facă proiectul pentru remetalizarea Coloanei în varianta din 1975. Între 1964 – 1975, la centenarul Brâncuşi, Coloana din nou a ruginit. Acel orificiu s-a realizat după 1982 când eu i-am cerut INCERC-ului de la Bucureşti – fiind în conducerea Comitetului de Cultură – să facă o cercetare asupra rezistenţei Coloanei. S-a descoperit că pe o înălţime de cel puţin trei metri în interior se afla apa provenită din condens. Atunci s-a realizat orificiul în prezenţa constructorului Coloanei infinite.
–A.G.: A curs apa multă apă?
-I.M.: Multă şi ruginită. O dată eliminată apa s-a putut face un trafic de aer prin coloană. Dopul s-a pus după aceea, dar o perioadă n-a fost pus.
–A.G.: Tot multă cerneală a curs şi cu privire la înclinaţia Coloanei?
-I.M.: Era de 11 centimetri la vârf către Muntele Parâng în anii ‘70 şi provenea de la construcţie, când verticalitatea nu s-a realizat corect.
–A.G.: În anii cei  tulburi de după 1990, Radu Varia s-a folosit de asta.
-I.M.: În cărţile mele am scris despre această înclinaţie. Iar Ştefan Georgescu Gorjan nu s-a supărat că am spus de când provenea mica înclinare.
–A.G.: Poate prea timid, căci Radu Raria spunea că pică.
-I.M.: În 1991, văzându-se că nu s-a făcut nici o altă remetalizare din 1975, s-a pus problema reluării studiilor pentru Coloana infinită, pentru a se verifica miezul interior sau dacă s-au spart module. În 1996 şi-a propus ca să facă aceste lucruri o instituţie înfiinţată de ministrul de atunci al Culturii – Marin Sorescu. Însă, din 1992, aşa-zisele fundaţii Varia s-au ocupat de preluarea sarcinilor de a restaura monumentele, cu condiţia de a rămâne supraveghetor permanent şi cu toate drepturile. Şi bineînţeles, gorjenii nu au fost atenţi de la început, iar când şi-au dat seama de greşeli, au ajuns să-l repudieze pe Radu Varia, cel care şi-a permis ca fără aprobări să dea jos Coloana.
–A.G.: Neatenţia gorjenilor a continuat. A se vedea scandalul Erdegun…
-I.M.: Au greşit şi cei de la cultură atunci că au intrat în relaţii cu Radu Varia. Iar acesta a întrecut orice măsură – miezul Coloanei rămânând în aer liber, sub impactul fenomenului de coroziune, peste patru ani, ceea ce nu a fost bine de loc. Şi, în sfârşit, a greşit Ministerul Culturii, a închis instituţia ce o înfiinţase Marin Sorescu la propunerea lui Radu Varia. Apoi, preşedinţele ţării, Ion Iliescu, a venit la Târgu-Jiu, în luna februarie, să constituie o comisie care să realizeze şi un simpozion “Brâncuşi” şi să-l admită pe Radu Varia. Totuşi, cu sprijinul domnului Iliescu, Radu Varia şi-a permis orice, inclusiv să taie o porţiune dintr-un element al Coloanei şi să facă cercetări cu privire la compoziţie pe care nu ştim cum le-a folosit şi unde şi pentru ce, lăsând în aer liber Coloana demontată, fiind cel mai mare rău care s-a făcut vreodată Coloanei infinite.
–A.G.: Scriitorul şi omul de cultură Nicolae Diaconu s-a opus din răsputeri.
-I.M.: Nicolae Diaconu a fost de acord la început cu Radu Varia. De aceea a existat şi o ceartă între noi, el nepublicându-mă vreodată în revista “Brâncuşi”, pentru că am a zis că el este vinovatul, el este cel care l-a adus pe Radu Varia în Gorj. Nicolae Diaconu a preluat şi funcţia de director – o perioadă – a Complexului “Brâncuşi” ca instituţie naţională şi când şi-a dat seama de greşeli pur şi simplu s-a ridicat împotriva lui Varia. Eu în Parlament am luat cuvântul de câteva ori şi am susţinut această problemă a păstrării monumentului la Târgu-Jiu, am susţinut să se facă documentaţia de restaurare de către români pentru că ei au construit-o, România fiind obligată să asigure şi fondurile necesare pentru remetalizare. De fapt, fondurile s-au aprobat în 1996 de ministerul de resort pentru remetalizarea Coloanei. S-a renunţat până la urmă, Radu Varia primind atunci o sumă imensă de la Banca Naţională pentru remetalizare, bani pe care i-a folosit pe unde a vrut. Nu i-a mai cerut nimeni înapoi.

În 1938, ţara nu a fost în stare…

–A.G.: Domnule profesor, povestea este într-adevăr lungă. Spaţiul nu e atât de darnic, de aceea vă rog să ajungem la… c(h)estiunile curente.
-I.M.: S-a realizat un început la ceea ce trebuie să facă Gorjul şi Târgu-Jiul pentru cunoaşterea şi păstrarea Ansamblului lui Brâncuşi… Ultima restaurare s-a realizat cu bani de la Banca Mondială, deşi România avea banii necesari. Viitoarea restaurare a Coloanei trebuie realizată însă la ceea ce s-a dorit în 1937 toamna, adică aurită. Aceasta a fost nemulţumirea lui Brâncuşi şi a lui Tătărescu. Nu s-a mai putut face lucrul arătat, întrucât primul-ministru gorjean a fost înlăturat de la putere… S-au amânat o vreme lucrările de finisare, până la urmă venindu-se cu soluţia alămirii, lucru neacceptat de Brâncuşi. Aurirea se realiza printr-o alămire, ca bază de suport pentru o altă argintare, şi peste argintare o peliculă foarte fină cu aur, ce nu însemna mai mult de 10 – 11 kilograme. Aurul, ştiu bine că un inginer român din Londra, în anii 1990, s-a oferit să dea această cantitate. În 1938 ţara însă nu a fost în stare…

Parterul Direcţiei de Cultură – proiectat ca sală “Brâncuşi”

–A.G.: Dumneavoastră, în calitatea recunoscută, de specialist, colaboraţi în prezent cu Centrul Brâncuşi?
-I.M.: Au colaborat ei cu mine, cât am putut eu să le ofer, însă instituţia în sine nu are fondurile necesare şi, mai ales, personalul bine pregătit. Dar oamenii trebuie formaţi şi eu ţin la ei… Altceva mai cred eu: Târgu-Jiul nu se va dezvolta pentru Brâncuşi până nu va avea o sală de expoziţii internaţională, până nu va avea un aerodrom… Sala aceasta există. Tot parterul blocului în care se află Direcţia Judeţeană de Cultură a fost proiectată ca sală “Brâncuşi”, pentru o expoziţie internaţională. În 1990 s-a renunţat, şi tot spaţiul s-a dat capitaliştilor mici care se formau la Târgu-Jiu, nemaiinteresând pe cineva viitorul. Acum ar trebui să vină cineva de la Guvern, desigur, cu o soluţie ca să fie despăgubiţi cei care au spaţiul amintit şi să se refacă parterul respectiv după proiectul ce există şi trebuie reluat. Revin, la parterul acelui bloc ar trebui să se refacă Centrul expoziţional ce s-a proiectat cândva…
–A.G.: De aici încolo aş mai avea pentru dumneavoastră cel puţin zece întrebări. Le păstrez însă bine până la toamnă, de aceea, pentru moment, vă mulţumesc mult domnule profesor şi Doamne-ajută!