La Bălăneşti, cândva, dealurile arătau ca trase prin inel, viile erau desenate cu creionu’ şi cu linia, iar oamenii…
Toamna, de cum începea culesul, toate satele arondate Bălăneştilor amiroseau a struguri domneşti şi de-aci până-n primăvară, gospodarii cu muierile lor cu tot ţineau drept linia, de-a lungul Amaradiei, doar fiindcă erau de-ai locului şi pentru că aveau fiecare atârnată de gât, la vedere, câte-o busolă din rezerva de război a primăriei. Ce timpuri! Şi ce oameni!
Vinul de Bălăneşti, cândva un brand gorjenesc a rămas pentru toţi, din păcate, doar o amintire!…
Ce-i de făcut?
Când dealurile din stânga Amaradiei vor fi fiind din nou învelite în desene cu vii adevărate, Lumea gorjenească va putea fi condusă de la Bălăneşti, iar Şcoala cu Vultur de odinioară va fi Centrul Cultural Metropolitan al Oraşului.
Abia atunci?!…

Scopul nostru după alegeri

Sunt, iată, 45 de ani de când am plecat la Bucureşti cu gând de pricopseală. Fără alţi fraţi, singur la ai mei, am avut mereu, încă din primii ani petrecuţi în “satul cu miniştri”, nostalgia întoarcerii acasă. Mereu acasă. Cam toţi cei care-au plecat şi s-au stabilit cu slujba, casa şi copiii la Bucureşti sau aiurea, au pierdut legătura cu locul naşterii lor. În timp, “fiii Gorjului” au ajuns să aprindă câte-o lumânare în cimitirul satului lor doar urmare a unor excursii organizate cu autocarul. Mare păcat! Cred că sunt printre puţinii din generaţia mea, şi nu numai, care-au bântuit drumul de la Bucureşti – acasă de cele mai multe ori. De mulţi ani, în toate anotimpurile şi pe orice vreme. Mai ales după ce mama şi tata n-au mai fost să ne-aştepte-n pridvor. Pentru neamuri şi pentru ceilalţi sunt doar “ăla de veni iar pe-acas’, cu muierea şi cu copiii.” Tot e ceva…
Acum aproape 18 ani, când se prăpădea mama, într-un început de decembrie sticlos şi rece, cu ultimele-i puteri şi cu vocea-i stinsă mi-a zis, parcă încercând să mă absolve de orice vină şi neputinţă, că-i pare rău, tare rău, c-o să se aleagă prafu’ de toată munca ei, şi că la Bucureşti fiind, n-o să mai trec pe-acasă şi că n-o să mai pot ţine rostu’ locului. Nici trei ani mai târziu, tata pleca şi el la fel de neîmpăcat.
Şi fără să fi avut puterea să le fi promis ceva, şi fiindcă am fost sănătos şi s-a mai şi putut, am venit cât de des. Acasă. Măcar am deschis porţile, casa şi beciu’. Şi-am băut, cât de târziu, în pridvor, vin şi ţuică de la mine. Şi de cele mai multe ori nu singur. N-am prea ascultat de mama. Avea o vorbă: “mă, mamă, vezi, la masă, mai fără gură-cască, pentru că la cazu’ că ai vreo nevoie, nu vine unu’ “.  Avea dreptate…
Vin des acas’ şi pentru că, vorba unuia: “bă, îi convine, are şi muierea de la Bălăneşti, e de-a Negreştilor, că dac-o lua din Moldova sau mai de departe…” Aşa-i.
Şi ca să probăm cu acte, nu doar cu vorbe, că locul cel mai dăruit de Dumnezeu e locul de unde-ai plecat, şi-n cazul nostru acest loc se cheamă Bălăneşti, aduc pe pagina albă, drept suprem argument, însemnul scris şi lăsat demult nouă de oameni ca lumea. Iată cum putea scrie de noi Al. Tzigara Samurcaş, întâiul director al Muzeului Ţăranului Român: “Pentru a da probă a favoarei de care a ajuns să se bucure Muzeul în toate structurile neamului nostru, vom încheia lista donatorilor cu numele moşnenilor Ştefan şi Constantin Negrescu din Bălăneştii Gorjului. Ei au dăruit o troiţă monumentală şi foarte caracteristică, pe care au însoţit-o cu un act de danie cu următorul cuprins: Însufleţiţi de ideea înfiinţării Muzeului de Artă Naţională, sincer povestitor al trecutului nostru frumos, şi doritori a contribui şi noi cât puterile ne ajută la ridicarea unui asemenea templu măreţ al românismului, dăruim cu toată dragostea, în sus-zisul scop, această cruce de lemn, făcută de strămoşii noştri în 1842 şi găsită azi pe moşia noastră. Tuturor acestor donatori şi protectori ai Muzeului, fie-le numele pomenit spre cinstea noastră a tuturor, iar frumoasa lor faptă cât mai des luată drept pildă.”
E puţin lucru să ştii că la Muzeul Ţăranului Român de la Şosea, în Bucureştiul veacului pe care toţi îl petrecem, îi găseşti pe Ştefan şi Constantin Negrescu din Bălăneştii Gorjului între întâii ziditori de mare cultură? Ei sunt printre primii pe lista sponsorilor cu dare de mână şi de suflet.
Nu departe, doar peste drum, la Muzeul Naţional de Geologie, în marele hol, la loc de onoare, tronează poza, somptuos înrămată, a lui Ion Popescu Voiteşti. Adus de la Cluj unde era profesor universitar şi director de muzeu, a fost aşezat în anii interbelici pe aceleaşi scaune şi la Bucureşti.
Pe scurt, foarte pe scurt: „S-a născut în satul Voiteşti al comunei Bălăneşti la 18 noiembrie 1976. A urmat clasele primare în satul natal, iar pe cele gimnaziale la Târgu-Jiu. În 1888 a intrat ca bursier la Colegiul Carol I din Craiova… În 1930 a devenit directorul Institutului Geologic, iar din 1936 a ocupat catedra de Geologie a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. S-a stins din viaţă la 4 octombrie 1944, fiind înmormântat în cimitirul de la Voiteşti”.
Şcoala generală de la Voiteştii din Vale îi poartă numele, şi-n faţa geamurilor ei, atârnat pe-o piatră, chipul lui Ion Popescu Voiteşti se oglindeşte-n privirea limpede a copiilor ce ne vor duce amintirea. Nu mult mai departe, casa lui, acum memorială, încearcă să-l păstreze locului. Profesor universitar, şef de catedră, director de muzeu, doctor honoris causa al multor universităţi din toată lumea, academician – Ion Popescu Voiteşti spunea deseori: “pământul seamănă cu oamenii care-l populează”. Lucrarea lui “Privire generală asupra structurii şi evoluţiei morfologice şi geologice a judeţului Gorj”, ar trebui tipărită într-un tiraj de masă şi dăruită tuturor copiilor premianţi din şcolile gorjeneşti.
La 1 octombrie 1875, în Bălăneşti venea învăţător de şcoală primară domnul Lazăr Arjoceanu. Şi el, învăţătorul Lazăr Arjoceanu, n-a mai plecat de la noi. După o viaţă dăruită fără preget, târziu, în 1910, “cu bani strânşi prin contribuţie publică şi cu împrumuturi de la Casa Şcoalelor”, târnosea în prezenţa ministrului Spiru Haret Şcoala de la Vultur. Deschiderea Şcolii de la Vultur din Bălăneşti a fost pentru începutul veacului trecut evenimentul cultural, social şi politic al judeţului Gorj. Ce timpuri!… Şi ce oameni!…
Scopul nostru, ca să-l parafrazăm pe dascălul Lazăr Arjoceanu dintr-un editorial al revistei “Amicul poporului” pe care a editat-o pe cont propriu între 1898 – 1905 şi la Bălăneşti, ar fi să avem puterea să înţelegem că e neapărat necesar, pentru memoria înaintaşilor noştri şi pentru fala noastră de astăzi, să strângem bani prin contribuţie publică şi să readucem la viaţă Şcoala de la Vultur. La ce ne-ar mai trebui Şcoala de la Vultur? Ea a fost emblema de inimă, a fost brandul Bălăneştilor. Ea ar putea fi Centrul Cultural Lumea Gorjenească, instituţie care se poartă şi e la modă acum, la început de veac. Lumea Gorjenească, pentru că mâine-poimâine, Bălăneştii vor fi sub hotarul metropolitan al municipiului şi atunci, arondaţi marelui oraş, cine va mai fi ca noi?!

Lumea gorjenească va putea fi condusă de la Bălăneşti.

Şcoala de la Vultur…Acum o plouă şi o ninge, vântu-i despleteşte acoperişul atât cât mai e, lambriurile de lemn care-i înveleau pereţii cam până la înălţimea unui stat de copil au dispărut, ferestrele lipsă şi sparte-i ştirbesc faţada pe toate părţile, vulturul stă impasibil încă pe monument, eroii războaielor din cartea de istorie se odihnesc în şanţul literelor săpate-n albul marmoreean, coloana de stejar amintindu-i brâncuşian tot pe ei, cioplită la vedere, sub gemuri, pe vremea învăţătorului Toropu încă există, iar gardu-i vopsit… tricolor. Vorba vorbelor de ocară: “afară-i gardu’ vopsit…”
Ne absolvă, oare, culorile roşu, galben şi albastru de crunta noastră nepăsare?! Nicidecum… În jur, de jur-împrejur, concetăţenii noştri construiesc. Semn că se poate…
Cu acest gând să ne propunem să fim sănătoşi şi după alegerile locale să pornim încrezători şi împreună la drum.
Cine ni se alătură?

Între prieteni la Râmnic

Drumul spre casă se odihneşte de-o vreme, dincolo de jumătatea lui, silit parcă şi de exigenţele cărţii mele de identitate, în oraşul Râmnicului, înzestrat cu o excelenţă culturală fericit îngăduită şi persoanelor aflate într-un aşa-zis tranzit conjunctural prin teritoriile vâlcene şi asociat ideal unui tablou cu incontestabile calităţi, întruchipând de cele mai multe ori iluziile aventurii unei după-amieze de început de vară.
S-a întâmplat să fiu prezent la Galeriile de Artă când 5 prieteni: sculptorii Paul Popescu, Eugen Barzu, Vasile Soponariu şi pictorii Ştefan Pelmuş şi Gheorghe Dican – bântuiţi patetic cu imaginaţie plastică – s-au lăsat manevraţi de elanul vorbelor aşezate apoi expresionist în pagina albă de revistă de Petre Tănăsoaica, actualul cronicar plastic al României Literare: „E aproape imposibil să ţi-i imaginezi pe toţi cinci la un loc, pentru că fiecare are traseul său, expresivitatea proprie, dar şi modalităţi de abordare atât de diferite, încât, în parte, fiecare se poate deplasa către  unul dintre multele curente ce traversează peisajul artelor contemporane româneşti”. O expoziţie fericit alcătuită, care ne-a fost cedată din prietenie şi de care ne vom îngriji la Târgu-Jiu, asociindu-ne iluziile unei aventuri culturale cu mirajul afirmării provinciei natale, în acord şi cu unele deziderate semnalate dinspre balconul cu portrete oficiale. Va fi un eveniment care va încerca să submineze intenţiile obişnuinţei noastre.
Pictorul Dican ne-a plimbat prin oraşul negustorilor de altădată, astăzi aliniat urban la o realitate atât cât mai poate fi ea îngăduită arhitectonic. Participăm vizulal la Facerea lumii, desenată de artist pe acoperişul vitrat al Bibliotecii şi reveria noastră ne este însoţită la miezul zilei de isonul grav din turlele bisericilor gândite definitiv pentru inima oraşului. Casa Simian, acum cu sigla Muzeului de Artă atârnată la vedere, are pe simeze lucrări de patrimoniu care înfăţişează impunător de frumos Femeia în arta românească – titlu orgolios de expoziţie care răspunde unor întrebări cu aură uşor misogină. În alte încăperi e pus la bună vedere Constantin Cerăceanu, cel mai dăruit de Dumnezeu pictor vâlcean, recuperat acum câţiva ani printr-o amplă retrospectivă îngrijită de Gheorghe Dican la Muzeul de Artă şi apoi preluat de criticul Pavel Şuşară la Bucureşti în Galeriile Luchian 12. Abia acum, silueta pictorului pare a fi acceptată de memoria locului, iar arta sa cucereşte definitiv încrederea mulţimii aservită ingrat unei regretabile uitări.
Dar bucuria ne-a cucerit definitiv când a trebuit să dăm curs unei invitaţii insolite, şi anume aceea de a sta la Grand Hotel Sofianu „De vorbă cu Francesca”. De fapt ne-am însoţit cu Dinu Săraru, Horea Cucerzean, Tina Popa, Paul Popescu, Gheorghe Dican, Petti Velici, Teodor Brucăr şi multă lume bună la lansarea unei cărţi de poezie a Doamnei Carmen Sofianu, carte împreunată în toate paginile ei cu imagini bine alese după opere de artă aflate în colecţia-i personală.
Domnul Dinu Săraru, cu autoritatea prozatorului inepuizabil şi cu căldura omului dăruit organic lumii vâlcene, a învelit în vorbe alese o prietenie care-l obligă faţă de distinsa gazdă de-o seară superbă de vară: „Originală în scrisul Doamnei Carmen Sofianu este vocaţia sincerităţii slujită de armele, de mult uitate, ale poeziei intimiste în cea mai frumoasă tradiţie”. Apoi l-am ascultat citind, gâtuit de emoţie, poezii din cartea poetei, poezii de-o ispititoare gravitate, cu izbucniri dezinvolte, iradiind o tinereţe neaparat contagioasă.
Nu mi-a fost la îndemână să vorbesc după Dinu Săraru. Am încercat să ni-l revendicăm, ameninţând că după alegerile locale vom muta hotarul Gorjului dincolo de grădina scriitorului de la Slătioara, pe considerentul că marele prozator e mai aproape cu câţiva kilometri de oraşul lui Brâncuşi decât de Râmnicu Vâlcea. Apoi am recunoscut că motivat de invitaţia serii am citit în ultima vreme multă poezie scrisă de poetese care cu siguranţă m-a făcut mai bun, mai îndrăzneţ şi cu apucături uşor extravagante. Ispitit de obligaţii ceremoniale am asociat poezia Doamnei Carmen Sofianu cu poeziile de tinereţe ale poetelor Gabriela Melinescu, Ana Blandiana şi… Angela Marinescu. Cu emoţia afişată la vedere am citit versurile ilustrate plastic de sculptorul Paul Popescu şi de pictorul Gheorghe Dican, după care am ascultat la rându-mi, pe ceilalţi vorbitori care şi ei au abordat evenimentul cu vorbe meşteşugite, încercând să pătrundă inaccesibilul tineresc al poeziei ca pe-o superbă provocare.
De vorbă cu Francesca a stat, spre finalul serii, chiar poeta Carmen Sofianu care ne-a mărturisit suav experienţa ei de-o vară, itinerată lucid prin sudul Italiei şi convertită apoi cu har şi dăruire imagistică în paginile cărţii cu care ne-am întâlnit.
La Râmnicu Vâlcea, muzica şi poezia s-au împreunat fericit în Casele Sofianu. Iar noi ne-am bucurat împreună cu ceilalţi invitaţi.
Am rămas frumos îndatoraţi… Cum ne vom revanşa?