De ceva timp, se acreditează ideea că Emil Boc a condus un guvern dezastruos; opoziția a jucat foarte bine cartea simplă, banală, pe care cifrele seci ale economiei au  făcut-o posibilă, în virtutea unei crize globale, generalizate. Mai trebuie spus, realist, că România, fiind unul dintre cei mai neputincioși membri ai U.E., nu avea cum să o evite. Altfel, este adevărat că, în orice fel am privi, bilanțul Guvernului recent – ”extincționat” nu arată bine. La fel de adevărat este că singura promisiune a unui upgrade guvernamental, din punctul de vedere al demersului opoziției, este unul doar la nivel discursiv. Mai exact, nici ei nu pot rezolva problemele sesizate în piața publică. Blocajul existent acum ține de o lipsă de alternativă serioasă.
Cu cine să duci înainte lucrurile? Cu Năstase, cu Marga, cu Berca (liberalul devenit pedelist), cu Geoană (care-și face un titlu de glorie din a merge pe la câte o televiziune americană, unde clamează dorința de a mai candida la președinție, cu o fascinație aproape erotică) …? Nu întâmplător s-a ajuns la un absurd: discursul care propune alternativa nu vine dinspre politicienii ”profesioniști”, ci dinpre OTV și Dan Diaconescu sau Becali, semn că ne consolidăm statutul de societatea din lumea a treia, cu lideri în stil telenovelă, impunând public deviația de la raționalitate.
Toate acestea au, la bază, o saturație totală a electoratului, în legătură cu clasa politică; în momentul de față, imaginea generală este că orice schimbare este deja o variantă încercată. Pare că există anumiți păpușari ce negociază între ei avantajele puterii sau ale opoziției și un fenomen al rotației, în care singurul care are de pierdut este votantul. Atât timp cât partidele vin cu oameni care, în ultimii 20 de ani, au lămurit viziunea lor cinică, arivistă asupra României, precum cei de mai sus, e cam greu ca partidele să aibă credibilitate.
Tocmai din acest punct de vedere putem enunța o calitate a ultimului guvern Boc – un pozitiv autism, o încăpățânare agresivă, necesară în contextul cripto-comunist din România ultimilor 20 de ani, pentru a introduce o schimbare esențială: eliminarea de pe fotoliul executiv a liderilor abuzivi, cinici, ”înveșniciți”, expresie a celei mai de substanță contondențe la nivelul democrației românești. Necompetitivitatea României trebuie pusă, fără complexe, în cârca persoanelor publice, care au dansat ”grațios” pe scena publică a ultimilor 20 de ani. Aceasta este generația care acum se auto-propune ca alternativă. Singura problemă este că Domniile-lor au avut foarte mult timp să ne arate ce-i interesează, la modul real: narcisism nu leadership!
Interes personal, bine disimulat demagogic, și pe care piața publică a  simțit-o. Rezultatul: huiduielile primite de diverși politicieni în Piața Universității din București, de Rectorul Marga la Cluj (care a fost huiduit cu apelativul ”rectorul dictator”) sau de Primarul Falcă la Arad. Vocea pieței este una revoltată, însă nu are un liman, nu identifică oamenii pe care vrea să-i mandateze reprezentativ și pare un demers inutil, mai ales pentru că seriozitatea civică a  lipsit mereu. Nu aș reaminti decât grevele puerile, piperate cu dansul pinguinului, organizate de sindicate, la ”bășcălie”, când Boc anunța că va tăia salariile. Drăguță coincidență, simetrică aproape – date fiind condițiile climaterice, acum chiar că părem niște pinguini. Dar parcă nu avem chef de dansat…
Cea mai adâncă tară rămâne, totuși, lipsa unei societăți civile, la modul real. Dovada este că protestatarii sunt ușor defazați, pinguinici, din nou; nu e cazul să mă refer aici la cei din Gorj, unde exponențiali sunt boemii învechiți, precum Cristinel Tănase, care au ajuns să se și atace reciproc, dat fiind că rivalizează la poziția de DJ al Pieței Prefecturii. Este înfiorător de penibil! Nici revoluțiile nu mai sunt ce-au fost…
Din nefericire, societatea civilă a eșuat, lamentabil, la începutul anilor 90, atunci când, spre deosebire de alte țări foste comuniste, România nu a fost capabilă să se rupă radical de trecut. Nu întâmplător, la ora actuală, opoziția este constituită din indivizi care se vor veșnic pe funcții, în timp ce puterea, deși ar putea să se promoveze ca reformatoare, ratează prin impunerea preferențială a unor politicieni, acuzabili, oricând, de amatorism. Din nou, România ratează șansa de a se ”primeni”, tocmai pentru că alternativa este una mincinoasă, exact ca în 1989. Atât timp cât vocea străzii sunt ”personaje esențiale ale modernității”, precum Tănase, e clar că totul este o glumă bună.