Sâmbătă, 17 martie a.c., la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, în premieră naţională, s-a pus în scenă piesa „Noaptea de la Valognes” de Eric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Horaţiu Ioan Apan şi scenografia Vioarei Bara. E.E.S.* este un dramaturg francez în mare vogă, o voce nouă care a şi primit în 2001 Grand Prix du théâtre de l’Académie Française, iar în 2010 Prix Goncourt de la Nouvelle pentru „Concerto à la mémoire d’un ange”.

În „Noaptea…” – personajele sunt limpezi, clare şi foarte colorate, iar acţiunea condusă spre un deznodământ absolut surprinzător. Pe scurt, cinci femei se reunesc la un castel din Normandia pentru a instrumenta împreună, într-o noapte a judecăţii, procesul lui Don Juan; iar eroul şi inculpatul, Don Juan, intră în jocul creat de acestea, recunoaşte procesul, acuzaţiile, sentinţa… Textul – bine scris, bine construit, în româneşte tocmai a fost dat-tradus de Horaţiu Ioan Apan, ce nu se află la prima întâlnire cu scena teatrului din Târgu-Jiu, din stagiunea 2004 – 2005 până în prezent regizând „Richard II” de William Shakespeare, spectacol urmat de „Emigranţii” de Slawomir Mrozek şi „Leonce şi Lena” de Georg Bucner.

Chiar de nu voi(esc) să-l laud aici, Horaţiu Ioan Apan are ce prezenta boierilor gorjeni de rangul întâi. Pentru că e dăruit scenei, iar dintr-o mărturisire ştiu că se află într-o căutare permanentă a dublului. Cu siguranţă, nici după acest spectacol, n-o să ne fugă cu tot belşugul de aplauze ca să nu se mai întoarcă!
Găsesc însă de cuviinţă să stărui asupra scriiturii. În „Noaptea de la Valognes”, cu siguranţă, încap două lumi – una diurnă, alta nocturnă, care îl pregătesc pe Don Juan, vânătorul de parfumuri femeieşti-evropeneşti, pentru o tăiere cu sabia iubirii ce, în final, are darul să vindece. Doar un înger? Eric-Emmanuel Schmitt l-a pedepsit pe Don Juan – nu ca pe un fitecine! – să îndure iubirea angelică, trimiţându-l în faţa unei judecăţi a femeilor de a căror afecţiune, oare?, nu mai ţinea el minte! Într-o viaţă în care personaj principal, de fapt, este Iubirea, Don Juan cere dreptul de a fi, în sfârşit, învins de  lumea căreia i-a acordat, cu toată şiretenia, o existenţă, doar una.
Despre toate acestea ne-a povestit Horaţiu Ioan Apan în ceea ce a hotărât să se petreacă pe sfânta scândură a Teatrului Dramatic “Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu. Iar spectacolul s-a lăsat lipit probabil cu un sigiliu princiar apăsat în oglindă. “Întărâtat” de prestaţiile actoriceşti şi de scornelile imagistice potrivite cu un laser de excelenţă, graţie scenografiei Vioarei Bara. Iar privitorul pofticios a fost întâi furat de “gaiţele” (ne)onorate de iubirea lui Don Juan. În partea următoare, s-au şi retras în suplicaţii de foyere bine luminate. Povestea, în sine, s-a arătat doar atunci când publicul îndulcit se regăsea în pătimaşe traversări de viaţă. Iar personajul aşteptat – Angelusul!, scriu eu – a sosit purtând pe umeri o stranie împăcare cu soarta cea subţire ca o mască de carnaval, dintr-un trecut apăsător, de neodihnă. Şi ar mai fi încă multe de spus, mai cu spor, bănui eu, de către mesteacănul cel biciuit, fără frunze, martor neutru, la margine de scenă, al ineditului proces.

Iată-l pe Marian Negrescu în Don Juan cel fără vârstă, iar eu vă asigur că a realizat un rol magistral, care, într-o posibilitate, îl… căleşte pe eroul perpetuu în lupta cu sinele pătat. Însemnat cu herburi de actor profesionist, în joaca de-a viaţa, i-am reţinut de la tonurile paterne, la cele duioase, drăgăstoase, altele rostite parcă în vijelie, cu tunete şi fulgere electrice. Acant, după moda personajului ivit în budoare, refuză piedestalul şi se iveşte lumesc, numai să-l fericească pe spectator, atât de mult cât să linieze aplauze, aplauze.
Dar trebuie să vă spun şi de Simona Urs, în rolul Ducesei de Vaubricourt, misterioasă la început, metalică la final. Mă (pe)trec la Irina Naum, în rolul Angelique de Chiffreville (numită Micuţa), ce poartă iluzia iubirii lui Don Juan, iertând ceea ce vreodată nu se iartă, ajung la Cosmin Brehuţă, în rolul Cavalerului de Chiffreville (numit Tânărul, fratele ei), imagine de mătase albă, şi mult mai scump între aristocraţii tineri ai teatrului românesc. Rodica Adriana Negrescu interpretează Contesa de la Roche-Piquet cu migala unei picturi aborigene, Mariana Ghiţulescu – distribuită în rolul D-ra de la Tringle, duce o valiză cu fluturi cu care desfată şi tulbură, Mădălina Ciobănuc, în Hortense de Hauteclaire (numită Călugăriţa), subtilizează o mască de logodnă cu mănăstirea, pentru (numai!) un vers, Monica Sfetcu, în Doamna Cassian, dinadins aduce ceva dintr-o sărbătoare de mireasă veşnică, Eugen Titu, în Sganarelle (valetul lui Don Juan), având un fel de bănuială tenace cum îşi slujeşte stăpânul ori nu-l slujeşte, aceasta-i întrebarea? Iar Georgiana Valentina Frunză şi Luiza Guţu, eleve ale Liceului de Muzică şi Arte Plastice “Constantin Brăiloiu” Târgu-Jiu au fost distribuite în rolul Marion, servitoarea ducesei, (în)semnând cu multă siguranţă ceea ce ar trebui să vină, totdeauna, dinspre mare.
Revin la personajul Sganarelle cel cu silueta slujbaşului trăit în pas de cal şi în trap furios de murg, sfârşind visele în firide ascunse, aşteptând, aşteptându-şi stăpânul, nici el ne(mai)ştiind pentru a câta oară. Interpretat de Eugen Titu ar fi putut să aibă propria lui poveste, dacă autorul textului de aici, ori altul!, s-ar încumeta să producă. Tot aşa, sunetul motivat al femeilor reunite să suspine şi să judece se poate lega, fără alte umbre, cu cortină. Din întâmplare a trebuit să i se pună un nume seducătorului universal, şi i s-a zis Don Juan.
Ultima parte a nopţii, dintotdeauna, o mănâncă zorii, iar într-o scurtă strălucire îşi cere iertare luna, că acuş ar mai adăsta, vreme(!) de-o clipă. Don Juan a sosit obosit, şi nu pe un cal roşu închiriat de pe la hanuri, precum un geometru căruia doar pe-o secantă, acolo, îşi mai găseşte iubirea. Un zid al lipsei de perspectivă i-a fost spulberat prin stârnirea iubirii celei noi, poate îngereşti. Don Juan a plecat lăsând în urmă trecutul heruvesc, lăudările şi acea iubire, stârnind în schimb alta, mai presus decât orice plăceri lumeşti, adică Totul.
Spectacolul a fost urmărit cu o foame astâmpărată doar de trecerile secrete ale ideilor şi sentimentelor de pe scenă către privitori. A avut toate cizelurile unei premiere profesioniste, fiind şi un sonet care s-a lipit cu vânt uşor de roua de pe trandafirii grădinii.
Sub directoratul lui Marian Negrescu Teatrul Dramatic ”Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu bate în clopote şi sub horbote de lumini atâtea instituţii similare, câte nici nu-şi închipuie mai-marii Gorjului. Iar cronicarul acestei întâmplări, când întâlneşte unul cu căciulă ascuţită, îl socoteşte în rândul celor ce slobozesc leul la teatru ca pentru Atheneu!

*ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, “Noaptea la Valognes”. Îi urmează “Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, “Variaţiuni enigmatice”, “Libertinul” etc. În 1994 îi apare primul roman, “Secta Egoiştilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale “Evanghelia după Pilat” (2000), “Partea celuilalt” (2001), “Pe când eram o operă de artă” (2002), precum şi eseul “Viaţa mea cu Mozart” (2005). Volumele care alcătuiesc “Ciclul invizibilului – Milarepa” (1997), “Domnul Ibrahim şi florile din Coran” (2001),  “Oscar şi Tanti Roz” (2002) şi “Copilul lui Noe” (2004) s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a două volume de povestiri, “Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri” (2006), “Visătoarea din Ostende” (2007) şi “Concert în memoria unui înger” (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă. Cel mai recent roman al său se intitulează “Ulysse from Bagdad” (2008) şi surprinde aventurile unui imigrant ilegal din Irak. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, iar în 2000 a primit titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.