Orice oraş, de la noi sau de aiurea, are un ce al lui, numai al lui, ceva care-l particularizează cu pregnanţă între celelalte, ceva care-l face să fie unic şi de aceea interesant, poate cel mai interesant, ceva care-l plasează cât mai sus într-o ierarhie a intereselor de orice fel, ceva care-i conferă o anume aură nu doar de frumuseţe, o notă tradiţională păstrată instituţional şi, de asemenea, o nădejde într-un viitor legitim, provocat cu tenacitate şi neapărat în diverse forme de parteneriat.
Poate cineva să-şi închipuie astăzi cum ar fi să arate oraşul nostru fără Lucrarea lui Brâncuşi, fără Capodoperă? Cu cine sau cu ce am putea asocia într-o atare situaţie sigla Târgului nostru de pe Jiu? Oricâte soluţii am fi găsit şi le-am fi făcut viabile, puterea de iradiere în afară, în lumea largă, ar fi fost sigur cantonată doar într-o provincie legitimată local, spiritul frumoaselor noastre meleaguri rămânând definitiv închis, înţeles cu îngăduinţă, ca un document arhivat pentru altădată, totdeauna pentru mai târziu.
Ei bine, nu fără strădanie şi sacrificiu, cu pasiune mai ales şi cu entuziasm, echipa Arethiei Tătărescu şi a primului-ministru de la Gorj, dând curs generoasei declinări din partea Miliţei Petraşcu la o aşa comandă artistică, surprinzător şi binevenit cedată cu rugăminţi deja maestrului Brâncuşi de la Paris – toţi dimpreună – fructificând abil deschiderea modern-politică gândită atunci special pentru oraşul nostru, au surprins pe toată lumea, adăugând tradiţiei aura Capodoperei.

Aceasta, de mai bine de 70 de ani, singură, petrecând evenimentele istoriei locului şi pe cele din afară cu dileme cu tot, asumându-şi tradiţia şi îngăduindu-i acesteia să se descopere, a convins cultural, constituindu-se în timp într-o adevărată instituţie, investiţia în ea dovedindu-se profitabilă cu asupra de măsură. Înseamnă că în timp, Capodopera lui Brâncuşi a contat de fiecare dată în mijlocul evenimentelor, a dat sens tuturor acestora omologându-le doar frumuseţea şi calităţile, câte le vor fi avut, a invitat obligând chiar privirii tuturor să descopere felul în care locul trebuie să rămână, precum şi modul în care lucrurile trebuie să continue.

Capodopera lui Brâncuşi a fost cea care, urmând o experienţă culturală de invidiat, a legiferat şi a pus în valoare sufletul acestui oraş, înnobilându-l pentru posteritate, pentru totdeauna, cu sensurile noi ale modernităţii.
Brâncuşi a fost să fie singurul mediator între matricea existenţială a locului şi orientarea spre un viitor structurat drept spaţiu de contact cu toată lumea.

Prin anii ’80, în două rânduri, aşa cum deja se întâmpla cu succes în alte locuri din ţară, şi la Hobiţa, în lunca Bistriţei, lângă casa memoriala a lui Brâncuşi şi lângă biserica de lemn din cimitirul satului, meşteri cu acte ai vremii într-ale sculpturii s-au pus pe treabă cu smerenie şi cu frică de… Meşterul Locului, dar bântuiţi de curajul tinereţii împreunat frumos cu orgoliile lor personale, şi au lăsat cu bună credinţă să se amăgească în oglinda apei aproape două duzini de sculpturi, care mai de care mai arătoase şi mai grav semnate cu nume care-au confirmat definitiv între artiştii noştri contemporani. Câţiva dintre ei nu mai sunt, dar ce-i trist, cu titlu definitiv se pare, este că Lucrarea lor, din cele două veri petrecute lângă apa Bistriţei, s-a dus demult pe apa… Sâmbetei. S-a pierdut aproape definitiv pentru că între timp, consătenii lui Brâncuşi, luaţi cu viaţa, şi-au revendicat cu acte-n regulă pământul de sub statui şi-au delăsat definitiv lucrările sculptorilor. Păcat! Ar trebui invitaţi, atâţia câţi mai sunt, şi rugaţi cu cerul şi pământul să creeze iar, cât se mai poate, în spiritul vârstei şi forţei lor creatoare din anii ’80 şi neapărat revendicat acest lucru spre a-i fi păstrată memoria, cu sfinţenie de data asta, aşa cum se cuvine. În veci!
Şi parcă din nevoia reparatorie faţă de neputinţa noastră de-a dăinui, asumată deja, la trecere în mileniul cel nou s-a încercat o altă modalitate artistică de-a lăsa urme lângă Capodopera lui Brâncuşi. S-a întâmplat să aibă loc la Târgu-Jiu, în zece ediţii aproape consecutive, Simpozionul de sculptură Brâncuşiana. În aceste zece ediţii, 60-70 de sculptori, unii chiar meritat în mai multe rânduri, au fost la Târgu Jiu, şi-n vatra Lucrării lui Brâncuşi au muncit, zi de vară până-n seară, lăsând, nu fără teamă şi oarecare strângere de inimă, câte-o lucrare din piatră sau din marmoră care să împărăţească locul cu numele lor şi să se aşeze definitiv în amintirea noastră lângă numele Sculptorului nepereche.

Au trecut zece rânduri de sculptori şi-au lăsat zece rânduri de sculpturi, opere de artă de certă valoare în peisajul artistic contemporan, destul de sărac dacă-ar fi să ne preumblăm cu mintea prin cele mai multe aşezări locuite de oameni ca noi. Au fost răspândite prin oraş, mai peste tot pe unde s-a găsit un spaţiu ce se cerea neîntârziat înnobilat de spiritul artei, şi de cele mai multe ori, în timp, lucrul acesta a fost confirmat. Oraşul are acum peste 50 de locaţii artistice care trebuie neapărat căutate pe harta lui şi care merită vizitate. Sunt peste 50 de spaţii deja personalizate unde cineva, un artist contemporan cu noi, a lăsat un semn cu care şi-a marcat definitiv locul în perimetrul oraşului lui Brâncuşi. E puţin lucru? Nicidecum, şi e cu siguranţă de invidiat…
Recolta de lucrări a anului trecut şi cea a acestuia din urmă nu şi-a găsit încă locul. Încă n-a fost aşezată undeva anume spre a împodobi fruntea şi sufletul altor spaţii înscrise şi ele pe lista celor nevoite de frumos. S-au adunat pe lista de aşteptare iar multe nume de artişti, unii din vara trecută: Valentin Duicu, Grigore Mihnea, Paul Popescu, Eugen Barzu, Liviu Russu, Mihai Balko, Neculai Băndărău –, alţii, pe care-i onorăm cu aplauzele noastre chiar astăzi: Paul Popescu, Emil Bachiyski din Bulgaria, Omar Toussonn din Egipt, Sergiu Sălişte, Vasile Soponariu, Eugen Barzu, Răzvan Nicolae Mincu, Valentin Duicu –, artişti cu lucrări albe ca marmora şi frumoase ca ea, care-şi aşteaptă un loc binemeritat pe harta artistică a oraşului lui Brâncuşi. S-ar părea că se vor mai fi găsind câteva în oraş, iar restul lucrărilor şi cele ce vor urma, se vorbeşte că vor fi aşezate pe Insula Jiului, unde, în timp, vor constitui o veritabilă Insulă cu statui.

Îmi închipui cum va fi arătând Insula cu statui, poate singura în lume, atârnând noaptea deasupra oglinzii Jiului, spânzurată sub cupola cerului spuzit cu stele cum numai la noi mai pot fi încercate cu privirea.
Arhitecţi invitaţi din toată lume albă, vor fi încântaţi să-şi dea măsura talentului ca să inventeze de-adevăratelea aleile insulei ce se vor lăsa apărate de albul statuilor din următoarele ediţii ale Simpozionului de sculptură Brâncuşiana, ajuns a fi un alt brand competitiv al oraşului nostru. Oraşul Capodoperei lui Brâncuşi, dimpreună cu Insula lui cu statui se va afla negreşit pe cele mai importante hărţi artistice ce vor călăuzi paşii miilor, zecilor de mii de pelerini ce ne vor găsi şi ne vor mulţumi, muţi de admiraţie…

Întâmpla-se-va oare aevea? Sau…

Până atunci să ne bucurăm că am mai petrecut o vară cu statui de marmoră, să le mulţumim artiştilor că au răspuns invitaţiei noastre, să le mulţumim de asemenea tuturor celor care s-au implicat la o aşa frumoasă realizare.
Mă gândesc să vă propunem să inventăm împreună un album cu sculpturile simpozioanelor de până acum, album elegant prefaţat de operele lui Brâncuşi din Muzeul fără pereţi – Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit –, toate la un loc constituindu-se într-un dar de suflet şi de cunoaştere – adevărată carte de vizită a Oraşului.

Lumea gorjenească va fi în măsură să vă pună la dispoziţie în următoarele ei apariţii, pagini din albumul de artă Insula cu statui, adevărată Carte a Cărţilor cu Sculpturi, toate din patrimoniul oraşului Târgu-Jiu.