Ştefan Geamănu, persecutat politic indiferent de regim

Aţi avut probleme cu sistemul de când vă ştiţi. Sistemul e defect sau dumneavoastră?
Provin dintr-o familie de „chiaburi” – cum spuneau comuniştii -, ceva mai înstărită, tatăl meu a făcut la începutul anilor ’40 o şcoală de ofiţeri în Germania, deşi el provenea dintr-o familie de oameni săraci. Mama a fost mai bogată. Vă daţi seama cât au avut de suferit în anii ’50-’60. Şi-am hotărât să mă lupt cu sistemul… Mi-au dat şi prilejul să fac acest lucru pentru că i-am simţit mereu în coaste. M-au urmărit mereu, îmi controlau viaţa.
Totul a început pe când eram în liceu. Un securist care avea „grijă” de familia noastră, Soroiu se numea, m-a sfătuit să fiu cuminte, să-mi văd de treabă şi să-i mai spun din când în când ce mai face tata, care se retrăsese la ţară, nemaiavând voie să îmbrace haina militară. Şi mi-a mai recomandat colonelul Soroiu să nu merg la facultate, mai bine să merg pe un şantier să lucrez. Am înţeles la cât bătea ceasul şi m-am dus în Valea Jiului, unde aveam un văr inginer minier. Şi vărul ăsta al meu preda şi la un grup şcolar. Eu nu le-am spus nici lui, nici tatălui meu că a fost recomandarea securistului, pentru că tatăl meu imediat lua atitudine şi nu am mai vrut să deranjez pe nimeni cu problema mea. Aşadar am mers acolo să fac ceea ce mi s-a spus un an-doi, ca să pot merge şi eu la facultate. Acolo însă, în loc să mă angajez în mină, m-am angajat la un grup şcolar minier ca pedagog, pentru că aveau mare nevoie de pedagogi. După nouă luni de zile m-au depistat.
Secretarul de partid de acolo, unul Ionescu, îmi zice: „Ce cauţi tu aici? Hai, repede, depune-ţi demisia şi pleacă!”. Eu tocmai refuzasem primirea carnetului de utecist. Mi-am dat seama că sunt urmărit şi că am probleme. Mi-am depus demisia şi alţi doi profesori de acolo îmi zic: „Hai să faci o şcoală tehnică, să nu pleci de aici”, mă împrietenisem cu ei. Şi am intrat la o şcoală tehnică de exploatări miniere. Acolo, în subteran, am avut o mare surpriză: făceam practică trei zile pe săptămână şi m-am trezit cu un şef de echipă de etnie maghiară care mi-a dat ca sarcină la un moment dat să merg să fac un racord pentru o nişă care era în peretele minei. Noi făcusem un instructaj de două săptămâni şi reţinusem tot ce trebuie să fac în anumite cazuri. Când am intrat am simţit aşa că mă sfârşesc. Nişa aceea era exact cât e corpul meu, ca o vizuină de lup sau de vulpe. Şi-am dat din picior şi un coleg de-al meu, tot ungur, Covaci,din Ip, m-a tras afară, m-a scos. Mi s-au dat palme şi mi-am revenit. Era monoxid de carbon acolo. Şeful de echipă s-a repezit la el, în limba maghiară i-a spus ce i-a spus; în echipă erau câţiva care ştiau ungureşte, am înţeles apoi că trebuia să mă lase acolo, să se aleagă ce s-o alege de mine şi pentru ce a spus a fost luat la bătaie. Ba mai mult, a şi dispărut din Valea Jiului, l-am căutat, nu l-am mai găsit. M-am adresat securităţii atunci şi şeful securităţii mi-a zis că nu avea nici un amestec şi să fiu foarte atent că mai erau şi alte servicii care lucrau pe acolo. Mi-a recomandat să plec din Valea Jiului.
Am mai stat ce-am mai stat şi am plecat, mi-am dat seama că nu am încotro. Şi am primit ordin de încorporare. Ca orice absolvent de liceu pe vremuri, cum armata se făcea în două feluri, la arme şi la muncă, mă trezesc că sunt trimis o la unitate de muncă.
„Diribau”…
Exact, o unitate de „diribau” din Galaţi. M-am supărat, am mers la şeful de comisariat, colonelul Gorgoneţu, aşa se numea, şi l-am întrebat de ce făcea o asemenea discriminare. Toţi colegii mei plecaseră să-şi facă stagiul militar la unităţi la care erau instruiţi cu arma în mână şi pe mine mă trimiteau la muncă. Nu că nu mi-ar fi plăcut să muncesc, dar nu mi se părea normal. Şi mi-au zis: „Băi, păi tu nu ştii, mă, fiul cui eşti? Hai, pleacă la unitate şi vezi-ţi de treabă!”. Nu am plecat la unitate, nu m-am conformat, am refuzat să mă prezint; m-am prezentat la Ministerul Forţelor Armate, am lăsat un memoriu acolo prin care am anunţat că nu mă prezint la Unitatea 0755 Galaţi, deoarece nu sunt de acord să construiesc spre gloria Partidului Comunist şi a conducătorului său blocuri de locuinţe şi accept să satisfac stagiul militar în orice unitate în care să mă instruiesc cu arma în mână. În perioada care a urmat am tot fugit. Până la urmă a trebuit să mă predau pentru că făceau presiuni asupra familiei.
M-au trimis la spitalul de la Podari, de lângă Craiova, pentru o expertiză pshihiatrică. Am văzut cum erau trataţi acolo cei ca mine. Mai era un contabil-şef de la studioul de filme Buftea, care vorbise ce nu trebuia. Îi aplicau electroşocuri, m-am speriat şi am fugit. Dar nu am fugit din localitate, m-am dus direct la Procuratură şi le-am zis să facă orice cu mine numai să nu mă trimită la spital acolo. Şi m-au arestat. A urmat apoi Tribunalul Militar, care m-a condamnat la un an jumătate de închisoare. După vreo nouă luni, fără să fac eu nici un demers, m-au pus în libertate. Cred că s-a făcut o revizuire de dosar. După aceea am lucrat la o bază judeţeană de aprovizionare, întâi ca lucrător comercial şi mai apoi, având anumite aptitudini, m-au mai promovat director… mai cu curaj aşa!
Au apărut evenimentele din Polonia, cu sindicatele libere, am început să fiu interesat de aceste sindicate, nu numai eu, formasem un grup acolo. Am încercat să facem şi noi nişte sindicate libere, după modelul polonez. Mai erau şi nişte încercări în ţară la noi pe care le aduceam în discuţie cu „prietenii” mei, pentru că unii din ei s-au dovedit ulterior a fi turnători. În sfârşit, a trecut perioada aceasta în care până la urmă m-am urcat pe o clădire în construcţie a unităţii şi am strigat „Jos comunismul!” şi ne-au arestat. Am găsit în dosar la mine – că mi-am luat dosarul de securitate -, cum individul, securistul, a declarat că m-am urcat pe clădiri şi am spus „cuvinte ce nu pot fi reproduse”. Probabil le era frică de genul acesta de manifestări. Asta a fost perioada în care am cerut plecarea din ţară.
V-au mai închis după ce aţi strigat pe clădire?
Da. Mi-au dat şase luni pentru constituire de grup de protest fanatic împotriva orânduirii socialiste. Au fost arestate mai multe persoane. Ne-au făcut o altă manevră, cu cineva care a făcut greva foamei, ne-am raliat cu ei pentru a pleca din ţară cu familia. Am mers şi i-am susţinut şi după aceea ne-au arestat. Şi am făcut şase luni de închisoare, nu vă mai spun în ce condiţii. Pe vremea când nu aveam acest dosar (nr. de la CNSAS), nimeni nu m-ar fi crezut, dar acum reiese şi din dosare. Prima pedeapsă a fost la Văcăreşti. Ultima, aceasta cu grupul de protest anarhic, a fost la Craiova. M-au dus până la Slatina, şi-au dat seama că fusese o greşeală, m-au adus înapoi în 24 de ore. Nu mă scoteau la muncă, am stat singur în celulă o perioadă. La uşa mea se spunea: „Aici e ăla pe care îl duce la Jilava, îl execută, anticomunistul ăla”. Vorbeau la uşa mea între ei. La început m-am speriat, dar după aceea mi-am dat seama că e numai o încercare a lor de a mă distruge psihologic. Am trecut prin toate etapele astea, am rezistat fără să mi se întâmple nimic, cu toate că în dosarul meu există cereri ale Unităţii 0943 de securitate de la Târgu Jiu către Unitatea 0647 din Bucureşti, pentru a mi se aplica măsuri fizico-chimice, după care numai fizice. În acest timp eu primeam bileţele pe sub uşă prin care eram atenţionat că dacă nu îmi văd de treabă voi păţi ceva.
Aţi făcut şase luni la Craiova şi aţi ieşit…
Am ieşit, mi se desfăcuse contractul de muncă, m-am prezentat la procurorul-şef al judeţului, la preşedintele tribunalului, şi i-am avertizat că următoarea detenţie a mea va fi pentru crimă dacă nu sunt repus în drepturi. M-au reangajat la vechiul loc de muncă prin hotărâre judecătorească. Aici am continuat într-un fel activitatea aceasta anticomunistă să zic. L-am cunoscut pe fostul general Şerb, care era agent KGB. De la el am aflat că primul lucru pe care îl făcea orice cetăţean român care mergea în Uniunea Sovietică, la şcolile de acolo, era să-şi facă angajament faţă de puterea sovietică, faţă de KGB. Îmi spunea că de chestia asta nu se mai scapă. L-am găsit în dosarul meu în vreo 4-5 rânduri dând date despre mine, despre discuţiile pe care le purtam.
Pe general l-am cunoscut în condiţiile în care lucram în baza judeţeană şi el avea nevoie de materiale de pe acolo. M-am ataşat de el, pentru că fusese arestat şi îmi spunea câte a păţit. El era oricum împotriva lui Ceauşescu, dar raporta direct şefului securităţii tot ce discutam noi. Era pe atunci director la ITUC Rovinari. I s-a întâmplat şi lui ceva, s-a răsturnat o basculă din asta mare cu cărbune pe el, şi-a pierdut un deget de la picior. A intrat în spital, iar doctoriţa de acolo mi-a spus să merg la el. Odată ajuns, mi-a spus să stau pe-aproape, că vor să-l lichideze. Am stat, am făcut de pază cu un coleg câteva nopţi, până a venit sora lui. În aceeaşi rezervă cu el se afla un cumnat al şefului securităţii, care făcea pe analfabetul, dar se vedea pe el că era infiltrat acolo.
După aceea ce vi s-a mai pregătit? Am înţeles că aţi şi „colportat” ştiri de la Europa Liberă.
Da, eram acuzat mereu că ascult Europa Liberă, că fac propagandă anticomunistă, că sunt împotriva regimului, găsesc aici şi hârtiiprin care cereau să fiu executat, oameni ca Geamănu să fie împuşcaţi. Oameni pe care eu îi ajutam, nu ştiam ce e cu ei. Am găsit vreo cincizeci şi ceva de turnători. S-a continuat urmărirea informativă, pas cu pas, uneori minut de minut, eram chemat pentru tot ce făceam de la domiciliul meu, eram luat de acasă duminica. După aceea m-am căsătorit. Mă luau cu nevastă cu tot, ne ţineau pe acolo pe la sediu, nu ne întrebau nimic şi montau tehnică la mine acasă. De multe ori am descoperit-o (nr. tehnica de supraveghere).
În ce bază vă luau?
Nu ne spuneau nimic. Au pus un securist în garsoniera de deasupra garsonierei mele. Pe urmă în anturajul meu a apărut un individ care se prezenta sub nume fals, îl chema de fapt Bălănescu. L-am descoperit acum la Petroşani, la securitate. El intra în casă, nu ştiu prin ce mijloace s-a infiltrat în anturajul nostru şi dădea rapoarte despre noi. Iar cel angajat de securitate, din garsoniera de deasupra, avea probabil legătură cu tehnica ce ne fusese montată în casă şi asculta ce vorbeam. De multe ori mă duceam acolo unde bănuiam că era microfonul şi spuneam tot ce voiam, tot ce aveam de spus. Nu m-am ferit niciodată, nu m-am ascuns, mă întreb şi acum oare cum de nu m-au lichidat.
Am avut mari probleme cu ei, am fost şi pe la frontieră.
Aţi fost înfierat în public?
Au făcut o adunare publică cu vreo 200 de colegi de muncă de la BJATM, prin august 1985, un fel de judecată publică pentru atitudinea mea faţă de regimul comunist. Le povesteam colegilor, şi nu numai lor, şi prin oraş, pe unde aveam ocazia, ce auzeam la Europa Liberă cu sindicatul. De altfel, eu aveam un cerc de aşa-numiţi „buni prieteni” care erau de acord cu mine şi ei au văzut că noi ne grupăm. De altfel, la un moment dat, eram vreo opt inşi nedespărţiţi. Se îngroşa gluma pentru ei.
Cam ce procent dintre cunoscuţi colegi şi prieteni erau turnători?
N-o să vă vină să credeţi, dar cam 80 la sută. I-am identificat ulterior. Chiar şi cei care au suferit cu mine. Am primit de la CNSAS confirmarea că unul dintre ei care era foarte, foarte apropiat de mine a fost informator. Se numea Tătar Viorel. Unii dintre cei care au fost arestaţi au şi turnat, au avut o existenţă dublă. Aveam un prieten bun, Cazacu, pentru care aş fi făcut orice, iar el într-o informare pe care o dă solicită ca oameni de teapa mea să fie împuşcaţi. Când s-a făcut înfierarea aia am fost apărat de liderul de sindicat şi chiar de director. Adunarea asta a fost planificată de secretarul de partid de la judeţ cu o lună înainte. Au încercat să îi influenţeze pe colegi să ia atitudine împotriva mea. Dar au plecat cam cu coada între picioare cum s-ar zice, pentru că eu m-am ţinut ferm pe poziţie, majoritatea colegilor au început să plângă, m-am întors către ei: „Nu vă fie, fraţilor, frică, dacă ei mă aveau cu ceva la mână mă luau şi nu mă mai vedeaţi voi pe aici niciodată. Nu se poate întâmpla nimic”.
Şi a venit revoluţia…
Până la revoluţie, eu aş vrea să vă spun că am făcut o cerere de a părăsi ţara, de a mi se acorda paşaport, şi am primit răspuns că nu mi se aprobă. Până la adunarea aceea de condamnare a atitudinii mele, mi-a fost amintit că dacă vreau paşaport mi se dă pentru Moscova, pentru Uniunea Sovietică. „De acolo nu mai scapă nici pasărea”, spunea şeful Anchetelor Penale, colonelul Enoiu.
S-a schimbat ceva odată cu schimbarea de regim?
Vine revoluţia, eram foarte activ acolo împreună cu Greblă, care fusese coleg cu noi, şi am intrat în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Am fost ales secretar al organizaţiei pe Gorj şi am început să simt că ceva nu e în regulă. Mi-am făcut şi o societate, şi iarăşi erau peste tot. Se amestecau în treburile mele, ba s-au organizat odată la sediul partidului, au venit nişte camioane încărcate cu muncitori, să ne înveţe minte, chestii din astea… A venit apoi Iliescu în vizită, şi m-am pomenit cu poliţiştii la uşă, spunându-mi-se că ar fi bine să nu părăsesc domiciliul preţ de câteva ore. Mi-au blocat şi poarta cu o Dacie, să nu pot ieşi. Le-am spus că n-aveam de gând să fac vreo contramanifestaţie, ba chiar le-am dat de mâncare şi de băut că erau unii afară şi era destul de frig. Am aflat atunci că-mi sunt ascultate şi telefoanele, iar mai apoi după ce mi-am făcut firma am surpriza să constat că mi-au fost blocate nişte contracte, furnizorul spunându-mi clar că aşa a primit ordin, să nu-mi mai livreze marfă. Şi m-am adresat Serviciului Român de Informaţii, cerându-le să-mi spună ce se întâmplă.
Din nou duşman al poporului…
Da… Când le-am făcut petiţia să-mi spună ce s-a întâmplat în 26 noiembrie 1995, de ce-mi sunt ascultate convorbirile telefonice, cine le-a autorizat, din ce motive, mi-au răspuns în doi peri spunând că sunt motive de siguranţă naţională.
Apoi am găsit hârtia care dovedeşte continuare activităţii de poliţie politică de către SRI în dosarul de la CNSAS, nu ştiu cum s-a strecurat acolo… În 1990 s-a cerut scoaterea mea de sub urmărire informativă având în vedere noua ordine de drept, iar verdictul a fost clar: „Continuaţi supravegherea informativă”!

Ce intenţionaţi să faceţi în continuare?
Doresc să scriu un material, m-am adresat unor avocaţi pe-aicea, dar nu am avut succes, se cam sperie de această acţiune. Mă voi îndrepta împotriva statului român, întrucât SRI se află în subordinea statului, şi voi solicita despăgubiri. Sunt două acţiuni separate: una prin care să-i oblige să-mi pună la dispoziţie dosarul de urmărire de după revoluţie, ce atingere am adus eu siguranţei naţionale, de ce continuă practicile poliţiei politice, iar apoi despăgubirile materiale şi morale. Chiar discutam cu cineva deunăzi şi-mi spunea că cea mai mare parte a angajaţilor SRI sunt nepoţi, fini, rubenenii ale foştilor securişti. Păi năravul se ia!
(N.R.) Ultima oră: Suntem informaţi că în urma dezvăluirilor din cotidianul.ro s-a intensificat filajul asupra preşedintelui AFDPR Gorj Ştefan Geamănu. Doi angajaţi ai SRI Gorj au nimerit „întâmplător” în separeul unui restaurant în care domnul Geamănu punea la cale cu un reprezentant al unui ONG local „atacul” împotriva statului român. Nu înţelegea nimeni de ce măcar nu s-a făcut filaj cu ofiţeri dintr-un judeţ vecin pentru a nu-i pune într-o situaţie umilitoare pe cei din Gorj, deconspiraţi în regim de urgenţă. Cu siguranţă n-au auzit la cursuri de vechea vorbă românească: ’’Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!”.
Notă: Articolul a fost publicat în „Cotidianul”