Ce vremuri! Deasupra Gorjului se abătuse aripa norocului. Istoria ajunsese a fi socotită drept cartea de vizită a acestui colţ de Românie. Ţara întreagă descoperea o epocă supusă ultimelor standarde europene capabile să supravegheze cu metodele cele mai performante ieşirea noastră dintr-o stare de inerţie demult moştenită. Revelaţia politică a momentului confirma strategic destinul colectiv drept paradox legitimând răsfăţul importat din Occident. Primul ministru era Gheorghe Tătărescu. Politica se făcea şi atunci tot la Bucureşti. Dar se făcea şi la Gorj. La Poiana de Gorj veneau cu treburi întemeietorii de politică ai ţării, dovedindu-se aici pluralişti şi toleranţi, conturând postmodern, lângă apa Jiului, o istorie dematerializată de conjuncturi, încercaţi fiind doar de melancolia drumului. Parafrazând o realitate aproape avangardistă, temeiul drumului confirma abandonul unor servituţi teribiliste, ficţiunea politică prenumărând personaje ilustre şi companioni invocaţi cu gratitudine. Poiana de Gorj a fost în perioada guvernării liberale, dar nu numai atunci, o insulă răsfăţată inconfundabil de libertăţi şi întâmplări fericite, căutată cu osârdie dar şi din interes de navigatori ficţionali prin tranziţia momentului.
În fapt de seară, sprijinind cu bucurie bizantină poarta mare de lemn atât de frumos lucrată de meşterul Dumitru Pasăre, dus cu privirea mult peste culmea hotarului, primul ministru Tătărescu îşi aştepta oaspeţii întâmpinându-i legitim cu mare atenţie şi cu o formidabilă nobleţe sufletească. Maşinile negre cu număr scurt de Bucureşti, blindate cu demonia neliniştită a epocii,  înotau himeric prin praful aproape fosforescent al satului, escortate de gălăgia exigentă a copiilor de ţărani echipaţi cu puşti de soc, desculţi şi seducători prin atitudinea lor insurgentă. Acuzat deja de colaboraţionism şi obosit de parcursul atâtor itinerare asumate ideologic, dinspre Europa, tot seara, Orient-Expresul oprea obligatoriu în gara Filiaşi, de parcă ierarhiile politice ale lumii trebuiau neapărat reevaluate la Poiana.
Sub influenţa provocatoare a viziunii primului ministru Gheorghe Tătărescu, într-un spirit polemic, demolând fetişuri politice, la Poiana, în linişte, departe de hagiografia meschină a capitalei, încercau toţi să reconstruiască prin înaintări succesive echilibrul economico-social al ţării într-o formulă cât mai aproape de statura lor morală.
Luau loc la aceiaşi masă din pridvorul culei de la Poiana, legitimând motive şi nuanţând îndoieli partizane, politicieni aflaţi pe eşicherul interbelic: I.G. Duca, Nicolae Iorga, Ionel Brătianu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Octavian Goga. De asemenea, memoria locului păstrează cu prudenţă, încă silueta de vis a atâtor regi şi regine ce s-au perindat la Poiana sub imboldul ideii de prietenie exilându-şi sufletul sub catapeteasma de lemn a bisericii, pe atunci nesăbuit de albă. Au onorat locul Carol al II-lea, regina Elena, regele Mihai, principele Nicolae, principesele Ileana şi Elisabeta, prinţesa Martha şi prinţul George Valentin Bibescu.
Ce vremuri! Şi printr-un exerciţiu neverosimil de demitizare al locului, opunându-se oricăror posibile contraste, se detaşa Aretia Tătărescu, doamna primului ministru, reînscenând continuu acest ultim refugiu de neîngrădită prietenie, de dulce confesiune şi de nesperate privilegii artistice. Chiar Brâncuşi a locuit la Poiana aproape trei luni.

Ca o toamnă târzie, amintirea îndepărtată neîndemânatic lucrează în favoarea memoriei şi pe umerii noştri continuă să leviteze, migălos modelată, silueta fără greşeală legată de cer a sculptorului de la Paris care venise acasă.

Ce vremuri! Poiana de Gorj a existat aievea? Poiana de Gorj mai există? Devorat de memorie, presimt amintirea desăvârşitului dor de Poiana.
***Apărut în Lumea Gorjenească, nr.3/1999