De mic copil mi-a plăcut să ascult bătrânii… Stăteam ghemuit pe marginea șanțului, când aceștia ieșeau la poartă, povesteau câte în lună și în stele, iar eu nu mă mai săturam de ascultat. Asta era lumea mea, și de abia așteptam să tragă o ploaie zdravănă pentru ca locul de întâlnire de la poartă să prindă viață. Nu pot descrie dezamăgirea pe care o simțeam când auzeam vreo muiere strigând din ușa casei: „Hai, Minică, hai la masă, că se răcește mâncarea. Nu te mai săturași de taină și pe mine mă dor mâinile de nu mai pot…!“
Vorbeau bătrânii, spuneau multe… În lumea lor mică, fără de atâta informație și, implicit, cunoștințe, aveau, însă, o mare calitate pe care nu o primiseră cadou… ÎNȚELEPCIUNEA. Oamenii despre care vorbesc și, în genere, specia umană, a învățat prin suferință să-și facă vara sanie și iarna car. S-au dus bătrânii ăia, lumea s-a schimbat în totalitate și parcă nu am trăit pe pământul ăsta, în țara numită România. Văd și acum bătrâni… Ce se întâmplă cu ei nu știu. Nu-i regăsesc în bătrânii copilăriei mele. Nu mai văd oamenii care să-și urecheze odrasla obraznică, să îi asigure urmașului un viitor, chiar dacă, pentru asta, uneori, se mai folosea și „Sfântul Nicolae“ ce era atârnat de grindă. Obraznici, îngâmfați, tot mai mulți oameni cu ani mulți în spate nu fac decât să încerce să demonstreze copiilor și nepoților „CINE SUNT EI“ EI ȘI NUMAI EI, CĂ, DEH, AU O PENSIE SAU UN CHEAG, ȘI ALȚII, DEȘTEPȚI, CU TREI FACULTĂȚI, CARĂ LĂZI LA PATRON! Ce profesori, să se ducă în mă-sa! Ăia sunt desculți și cu banii se rezolvă orice! Ce muncă? Aia e pentru tractoare și pentru fraieri. „Dacă muncești nu ai timp să faci bani, copile!“…
O astfel de povață, un astfel de comportament creează caractere. Privesc părinții care aruncă vina pe profesori și pe copii, acum, în urma rezultatelor de la evaluare și bacalaureat. Privesc și mă uimesc, pentru că, iarăși, în loc de înțelepciune văd dispreț, tupeu și infatuare. Drept e că mulți dascăli nu își fac treaba, iar unii nu merită acest statut. Adevărat e că tinerii sunt distrași de alte activități decât școala, dar urmează doar un exemplu dat de societate. Câte puștoaice nu visează boșorogi plini de bani și o viață plină de huzur, precum „divele“ de la televizor? O mulțime! Câți băieți de familii onorabile nu ar da orice să fie X sau Y ce au ajuns miniștrii, prefecți sau ditamai afaceriști? Tot o mulțime!
Păcatul pe care ni-l luăm e simplu și dureros, dar, nici în ruptul capului, nu vrem să-l recunoaștem. În dorința de a epata în societate, alergăm după bani și uităm de copii. A spune că ai bonă e o mândrie, arată că reprezinți ceva, că nu ești un nimeni, dar cumplit este să nu știi lucruri esențiale despre copilul tău. Ai bani, părinte fără de cap, dar știi ce muzică ascultă copilul tău? Știi ce cărți citește, dacă o face? Știi ce model de viață are? Știi ce iubește și urăște? Știi atâtea și atâtea? Te văd la televizor, te văd pe stradă făcând circ, epatând și mă îngrozesc. Tu nu ți-ai crescut copilul, l-au crescut alții pe care i-ai plătit, iar dragostea odraslei tale e cumpărată cu bani grei, nu cu fapte și vorbe ale sufletului.
Dispar părinții, apar doar formatorii de ahtiați după bani. Dispar părinții, dispare înțelepciunea, dispare bunul simț și vorbele voastre de laudă nu o să mai valoreze doi bani. Nici vorbele voastre, nici voi, pentru că, dincolo de valoarea materială, nu dețineți o aură spirituală. Păcat, ați stricat niște suflete nevinovate, pe care le-ați transformat în adevărați monștri. Nu mă credeți? Priviți mulțimea de conducători tineri pe care îi avem. Înjurați partidul mai la urmă, gândiți-vă că dobitocii în cauză au avut mai întâi părinți.
