Nãscut în anul 1972, la Peştişani –Gorj; Facultatea de Arte Plastice şi Decorative-Picturã, clasa prof. Romul Nuţiu, Universitatea de Vest Timişoara, doctorand în Arte Vizuale – picturã, preşedintele Asociaţiei Gorj a Artiştilor Profesionişti în Domeniul Artelor Vizuale – UAPR; numeroase expoziţii personale şi de grup, tabere şi simpozioane interne şi internaţionale. Lucrările lui sunt toate poveşti spuse ca să-şi încerce puterile cu nişte stârniri de lumini subcarpatice. Poate sunt învăluirile îngereşti ale Coloanei fără sfârşit – realizare a consăteanului său, Constantin Brâncuşi – ori aşteptările cuminţi din tablourile altui peştişenean – Constantin Blendea…
Copilăria – identitate culturală
–Alex Gregora:Domnule Vasile Fuiorea vă mărturisesc sincer cât de greu mi-a fost să pun prima întrebare. De aceea, ea are acum (ne)socotinţa unei afirmaţii cunoscute: Mai nasc Peştişanii artişti? -Vasile Fuiorea: În zona localităţii gorjene Peştişani există într-adevăr un filon cultural, nu numai al artelor plastice, dar şi al literaturii, al folclorului. Dau un exemplu, la întâmplare, al muzicii lăutăreşti din zona în care m-am născut. Este de bună factură, iar cei interesaţi, specialiştii, încă mai pot găsi multe lucruri inedite. În ceea ce priveşte artele, vă spun – nu mai mult decât colegii mai experimentaţi – că, înainte de a mă apuca de pictat, poate că n-am avut cunoştinţă chiar de existenţa unui climat cultural în spaţiul peştişenean, poate nici de Brâncuşi al nostru – cunoscut în toată lumea. În adolescenţă, o dată cu primii paşi în artă, am aflat. Însă, fără a crede neapărat că voi continua ceva. Apoi, încurajat de profesori şi părinţi m-am îndreptat către o zonă vocaţională, la Liceul de Arte din Craiova pe care l-am urmat şi l-am absolvit în 1991. -A.G.: Până să ruginească şalele artistului şi să i se încleşteze mâna, desigur, a avut şi el parte de acel dar universal al copilăriei… -V.F.: Pentru orice copil, locul în care el deschide ochii pare cel mai frumos de pe pământ şi e încărcat cu cele mai frumoase şi persistente amintiri. Lumea copilăriei se află şi va fi totdeauna sub semnul a ceea ce a trăit fiecare. Şi acum, uneori, mă întorc la copilărie, fiind o marcă a sufletului. Va constitui identitatea mea culturală totdeauna, sigur, completată de trăirile actuale şi cu depozitele culturale acumulate de-a lungul timpului, plus experienţa de atelier. (…) Am descoperit foarte devreme că pământul este rotund şi nu plat aşa cum considerau anticii. Îmi plăcea mult geografia şi măcar prin exerciţiul de informare-documentare am aflat că pământul este rotund, parcă am şi intuit…
Jumătate de sat poartă numele Brâncuşi…
-A.G.: De prin traista memoriei vă amintiţi de vreo bătaie cu vreunul din neamul lui Brâncuşi? -V.F.: La Peştişani-Hobiţa, jumătate de sat poartă numele Brâncuşi… -A.G.:Altă jumătate Blendea, Blendoii – artişti puternici şi ei… -V.F.: Naşul meu de botez şi cununie este regretatul Jean Brâncuşi, ce a dispărut foarte de timpuriu dintre noi, un om extraordinar, cu o apetenţă deosebită pentru sprijinirea culturii. Sunt şi foarte multe familii Fuiorea în Peştişani… -A.G.:Aflu dintr-o scriere a lui V.G. Paleolog următoarele : „Vădit când Brâncuşi se năştea în 1876, Hobiţa se găsea încă în epoca lemnului, nici măcar cuiul de fier nu exista şi nu era folosit, precum nici geamul, băşica unsă ţinându-i loc. ” Chiar aşa de parşivă să fi fost acea vreme? Ca să nu-mi răspundeţi la această provocare, vă rog să mai presăraţi aici din melancolia primilor paşi… -V.F.: Orice copil are o predispoziţie pentru ceva. Eu am avut una pentru pictură. Prima oară mama îmi desena – cum putea – numai ca să mă potolească ori să adorm la prânz. Am aflat în acest fel cum iau naştere vieţile pe hârtie şi parcă am preluat de la mama exerciţiul acela minunat prin care liniile dau naştere formelor din lumea vizibilului. Avea mama două variante ca să mă facă să adorm: una, cea cu desenul, cealaltă, cu poveştile. Ambele mi-au rămas ca pasiuni, inclusiv lectura – ce-mi oferă posibilitatea de a trăi imaginar şi de a visa. Lucrurile acestea s-au completat extraordinar, iar dorinţa de desena a devenit firescul vieţii mele încă de mic. -A.G.: Aţi cules, deci, atât mult de la părinţi… -V.F.: Părinţii mei sunt oameni obişnuiţi şi mă mândresc cu ei. M-au încurajat să-mi dezvolt pasiunea şi le doresc şi altor copii să aibă părinţi cum am eu.
Tot la două săptămâni, câte un autocar cu turişti francezi
-A.G.: Mai mult ca sigur, aţi văzut Craiova din car – ideatic – însă Târgu-Jiul? -V.F.: Din Târgu-Jiu am primele amintiri de pe la 5 – 6 ani şi îmi stăruie în memorie o imagine idealizantă a centrului vechi, iar podul de peste Jiu mi se părea uriaş, râul neîndiguit – un monstru, ceva înfiorător – aproape că îmi era teamă să trec cu mama de mână podul. Străduţele mici din centru, casele vechi, cu iz interbelic… -A.G.: Când aţi auzit bine de tot numele lui Constantin Brâncuşi? -V.F.: Despre Brâncuşi tot auzeai, se discuta despre Brâncuşi, însă multă vreme parcă în şoaptă, se scria puţin şi cu multe reţineri. Academia Română a început, din anii ’60, recuperarea lui, după ce l-a renegat, refuzând dorinţa sculptorului de a dona statului român conţinutul atelierului său. În Peştişani, numai bătrânii povesteau de Brâncuşi, de vizita aceea împreună cu prietena lui, irlandeza, care, se spunea că de fapt era o baroneasă. Iar pe vremea copilăriei mele, tot la două săptămâni, parcă, sosea în localitate câte un autocar cu turişti francezi. În schimb, mai aproape de dezvoltarea mea artistică, au fost taberele ce le-a organizat Constantin Blendea la Peştişani, în anii ’80, împreună cu studenţii de la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti. Se organizau atunci tabere pentru studenţii de la arte în Peştişani. Fiind doar un puşti de 7 – 8 ani, mă duceam în poiana în care lucrau studenţii şi căscam gura la ei. Am luat de acolo un plus de curaj. Pe Constantin Blendea îl ţin minte de atunci, ca un bărbat înalt de o distincţie aparte. Mai târziu, în studenţie, l-am cunoscut bine. A fost o mare personalitate a artei româneşti, iar trecerea lui în nefiinţă este o mare pierdere pentru cultura românească.
Constantin Blendea ar merita semne permanente în muzeele Gorjului
-A.G.:Dumneavoastră, în calitate de preşedinte al U.A.P., cu siguranţă sunteţi informat că o expoziţie Constantin Blendea organizată de curând la Muzeul Judeţean de la Târgu-Jiu de către Vasile Vasiescu a avut… expunere scurtă. De ce nu una permanentă? -V.F.: Aveţi mare dreptate. Artişti de talia lui Constantin Blendea ar fi meritat, alături de semne permanente în muzeele Gorjului, poate şi un titlu universitar. Mai este în activitate pictorul şi profesorul universitar Ioan Sulea-Gorj, născut în Frânceşti, care m-a învăţat şi îndrumat în facultate. Cred că şi dumnealui merită, în egală măsură, ca şi Constantin Blendea să aibă lucrări expuse într-un muzeu de artă contemporană la Târgu-Jiu. Sigur, sunt dificultăţi în a se găsi spaţii. Pentru comunitate, pentru judeţ, este necesar însă acest lucru, pentru că zona artei moderne este descoperită la noi, fiind una importantă, vie. Îmi pun întrebări – retorice, desigur – când sosesc turiştii şi vizitează operele lui Brâncuşi, văd atâta măreţie, cum să-şi închipuie o aşa prăpastie între arta modernă a lui Brâncuşi şi arta contemporană, care nu-şi găseşte în vreun fel locul în Târgu-Jiu. Sunt aici artişti valoroşi care pot forma un patrimoniu muzeal valoros al artei contemporane. Bănuiesc, de asemenea, că în depozitele Muzeului Judeţean sunt alte tablouri valoroase ale unor pictori gorjeni care zac în uitare. -A.G.:La Muzeul Judeţean este loc, de câteva luni, pentru reptile… În expoziţia de acolo a fost adus chiar şi un crocodil… -V.F. În Gorj chiar există o apetenţă pentru a dezvolta evenimente artistice, şi mă refer la simpozionul anuală de sculptură, tabere de pictură, expoziţii de artă… Artiştii gorjeni şi invitaţii lor nu stau degeaba, iar pentru o expoziţie permanentă chiar nu se găseşte un spaţiu!
La Târgu-Jiu, nici pentru Brâncuşi nu se găseşte un spaţiu de expunere
-A.G.: De pe urma taberelor de sculptură, Târgu-Jiul a început să-şi facă zestre mare de piatră. Mulţi (s)cârţari spun că-s prea multe lucrări, eu zic însă să se continue în acelaşi ritm. Căci, vor deveni, cândva, semnele de cinstire ale unui principe măreţ şi singur (Brâncuşi!). Să-mi spuneţi, ca să notez negru pe alb, despre exponatele ce provin din Muzeul de istorie a medicinii, cândva al Craiovei? -V.F.: Am cunoştinţă de acest lucru, fiind lector universitar la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu… -A.G.:Cu atât mai mult, este necesar să se facă în aşa fel încât să fie la dispoziţia celor interesaţi. -C.B.: Am şi propus acest lucru în Senat, unde sunt membru. Nu este uşor, trebuie spaţiu, este costisitor, trebuie investit într-o locaţie, nu vedeţi că nici pentru Brâncuşi nu se găseşte un spaţiu de expunere. Am participat în Serbia, ca delegat al instituţiei de învăţământ amintite, la o expoziţie dedicată lui Constantin Brâncuşi, în cadrul parteneriatului Târgu-Jiului cu oraşul Vârşeţ în care mai sunt implicate şi muzeele celor două localităţi. Universitatea a participat cu două lucrări ce îi sunt atribuite marelui sculptor. Una are o situaţie incertă în privinţa – nu a legalităţii – ci a faptului dacă este realizată la prima mână, adică turnată de Brâncuşi între cele cinci variante de ecorşeu sau e o copie. În acest caz, trebuie realizată o expertiză, iar atunci când se va dovedi că lucrarea este pe deplin a lui Brâncuşi cu toţii vom avea de câştigat. Dacă nu, ar fi doar o copie de foarte bună calitate ce se va folosi ca element de studiu pentru studenţii de la Secţia de Arte.
Voi semnala şi eu situaţia lucrărilor lui Nică Petre
-A.G.: Vă rog, să revenim la Muzeul de istorie a medicinii… -V.F.: Ştiu de existenţa depozitului cu documente şi exponate, ştiu de un proiect pentru un muzeu al medicinii, pentru că piesele vin dintr-o asemenea colecţie. Vor trebui alocate sume de bani considerabile pentru restaurarea unora dintre ele, pentru că nu sunt în starea cea mai bună. Sculptorul Paul Popescu a făcut eforturi considerabile ca să restaureze ecorşeul Brâncuşi şi bustul generalului Carol Davila. Vor trebui găsite în continuare nişte fonduri, iar în această perioadă de criză este foarte greu. A.G.:În Târgu-Jiu a lăsat semne şi sculptorul Nică Petre, la clădirea Palatului Administrativ. Am scris furios, cu ceva vreme în urmă, că şi-au permis unii – nişte vandali – să bată cuie în lucrări. Mi-am închipuit că se va grăbi cineva să-i lase frumuseţile în pace. Nu s-a mişcat… un pai. -V.F.: Aveţi dreptate şi, totodată, vă spun că voi semnala şi eu această situaţie. Sigur, au fost şi alţi artişti mari, în afara lui Brâncuşi, care şi-au lăsat lucrări la Târgu-Jiu şi e mare păcat că noi nu le cinstim opera. Este recuperabilă situaţia şi – amar! – să ne aducem aminte cât a stat Brâncuşi în uitare şi în izolare, în voită necunoaştere, voită răutate, şi ne dăm seama că, până la urmă, valorile ies totuşi la suprafaţă precum uleiul din apă. Aşa am fost făcuţi noi, românii, să facem tot posibilul ca să-i alterăm întâi artistului de valoare opera, ulterior să încercăm să recuperăm ceea ce a rămas. Şi acest lucru s-a întâmplat şi în muzică, în teatru… Mă deranjează foarte mult fântânile arteziene – uşor monstruoase -A.G..:Sunteţi atât de prieten cu oraşul Târgu-Jiu. Spuneţi-mi – cât de tînăr şi liber vă socotiţi – despre amenajarea centrul oraşului… -V.F.: Sigur, multe lucruri pot fi criticabile, dar făcând aşa o proiecţie a ceea ce a fost şi ceea ce este acum, zic că amenajarea peisagistică are multe lucruri câştigate, nu numai defecte. Deşi nu sunt arhitect, în calitate de artist plastic vă spun că sunt anumite lucruri cu care nu sunt de acord. Betonul amprentat este una dintre cele mai „nesăritoare în ochi greşeli”, cu ghilimelele de rigoare. Textura este uşor deranjantă pentru că nu are unitate – texturi diferite, culori diferite ce nu prea bat… Mă deranjează foarte mult fântânile arteziene care sunt monstruoase. Au şi o estetică neadecvată, ce nu cadrează cu clădirile. Am mai discutat şi cu arhitecţii şi acelaşi lucru îl spun, iar noi, artiştii, spunem în plus şi ceea ce simţim. A.G.:Iar gâldanul de acolo? -V.F.: Mă rog, acolo este o chestiune ce n-am înţeles-o, poate se va fi gândit vreunul la jocul de polo. Artiştii au şi nota aceasta de sarcasm, iar răutăţi pot exista. Oricum, peste toate lucrurile care sunt în minus, sunt şi lucruri bune, gândindu-mă la cum arăta centrul în urmă cu 7 – 8 sau 10 ani, când te umpleai de praf, iar acum este o zonă curată, aerisită, deschisă perspectivei. E adevărat, cu minusurile estetice ce nouă, celor ce suntem mai şcoliţi ne sar mai mult în ochi decât altora. -A.G.:Ce veţi expune la Craiova? -V.F.: Mă duc cu lucrări din ultimii cinci ani de zile. Sunt lucrări pe o perioadă un pic mai lungă, pentru că, de fapt, le-am cuprins în cadrul programului doctoral ce îl susţin la Universitatea de Vest din Timişoara. Este, însă, prima expoziţia personală ce o fac la Craiova, localitate în care am urmat liceul… -A.G.:De aceea consider că am stat de vorbă doar cu privire la o etapă a vieţii. Vă mulţumesc frumos şi Doamne-ajută.
Vasile Fuiorea – gest şi culoare
Lucrările de dată recentă ale pictorului Vasile Fuiorea etalează cu dezinvoltură câteva dintre sugestiile expresioniste cărora pare a le acorda o pondere semnificativă, de ideal artistic invocat cu autentică nobleţe şi atentă asumare a modelelor ce-i stăruie pregnant în memorie. Neîndoios, virtuţile nuanţate expresionist cu vădită convingere plastică, stăpânită de o distinsă subtilitate picturală fac înţeleasă, la o adică, în toată dimensiunea ei, reuşita celui care în faţa şevaletului, încearcă să îşi postuleze vocaţia. Seducţia cromatică idealizează cu meşteşug inocenţa unor peisaje, conferindu-le o organicitate geologică predispusă afectiv unor ranguri aristrocratice perpetuate cu o cordialitate nemărturisită. Prejudecata compoziţiei e resimţită cu o distincţie funciar culturală, direcţiile şi mijloacele artistice subsumându-se orgolios unei educaţii şi unei cunoaşteri voit idealizate. Validitatea formelor şi dozajelor de culoare e confirmată de tensiunea interioară datorată deopotrivă unei isprăvi artistice, dar şi hazardului imponderabil. Inrupând din lumină, convertite unei ambianţe dominate de acorduri strălucitoare, pânzele lui Vasile Fuiorea sugerează o posibilă asumare a culorilor în registrul structurilor polifonice, de cele mai multe ori somptuos ordonate strict decorativ între gest şi culoare ca într-un final, vibraţia tuşei să valideze peisajul, natura statică sau portretul. Sincron cu tradiţia, pictorul speculează dezinvolt libertăţi de limbaj, căutările mai noi identificându-l cu titlu temporar printre artiştii de factură uşor abstractă, a căror luciditate pare iradiată de inspiraţie, de consistenţă şi de bună credinţă. De cele mai multe ori, cu generoasă disponibilitate, uimeşte prin economia mijloacelor şi mai ales prin strunirea acestora, îndrăznind compoziţii elaborate a căror distincţie irepetabilă denotă marcă şi inteligenţă. Memoria albului insinuată pe suprafeţe abia atinse de culoare transferă prezentului o anume eleganţă a scrierii imaginilor, discursul acestora simulând preaplinul spaţiului cucerit printr-o desfăşurare de forţe aparent spontană. Premisele unei lumi figurative se decupează cu eleganţă dintr-un univers afin cu abstracţii mai vechi, recuperate de fiecare dată din perspectivă afectiv-evocatoare. În economia spaţiului arondat simezelor, imaginea generală e constituită astfel încât jubilaţia figurativului devine într-o matrice supradimensionată o compoziţie abstractă, degajind frumuseţi fruste, aproape lirice, învăluite în acorduri vegetale. E un tic aproape cultural sugerarea cu obstinaţie a aceleiaşi proiecţii afective, impulsurile subconştientului dominând deopotrivă mecanismul creaţiei şi imprevizibilul joc speculativ al explicitării acesteia. Mai toate lucrările pictorului invocă în subsidiar o realitate figurativ-expresivă, justificat întreruptă prin inserţii abstracte, compoziţional bine speculate. Poate că şi datorită unei melancolii resimţită pictural, inefabilul din unele compoziţii capătă parcă un fior creştin, aleatoriul ilustrând proiecţiile unui mai vechi exerciţiu manierist. Câteodată peisajul alunecă însă în rutina unui exces cromatic, schiţa lui topografică simulând doar o panoramă fără perspectivă dincolo de orizontul simezei. Prin gest şi culoare, conferind materiei picturale iluzia credibilă a unei aventuri artistice, pictorul se consumă respectându-şi promisiunile, vădind o supleţe surprinzătoare în puterea de a ne asocia şi pe noi inefabilului.
