Cu actorul Ionuţ Stoica m-am cunoscut dinainte de revoluţia din 1989. Eu, însă, nu ştiam despre el că joacă teatru, el nu cunoştea despre mine că scriu şi public. Fiecare aveam aprigi socoteli ce le ţineam în noi, zăvorâte cu chei îngereşti. O amânare a unei spovedanii artistice, împlinite, nu mai putea aştepta. Sub ameninţarea sincerităţii, am pornit la drum împreună. (A.G.)

Copilăria – într-o culoare de sepia

–Alex Gregora: Prietene Ionuţ Stoica, te-ai gândit bine ca să-mi răspunzi cine eşti cu adevărat? Să-mi spui cu privire la startul… conştiinţei tale pe această lume?
–Ionuţ Stoica: Fiind copil, de cinci – şase ani, părinţii mei, oameni simpli, dar liberi, din satul Becheni, la hotar cu Vâlcea, aparţinând acum de comuna Roşia de Amaradia, mă trimiteau pe islazul comunal cu doi boişori, crescuţi cu mare grijă de mici, urmând să fie vânduţi ca să cumpere tabla pentru casă. şi m-au trimis cu bunica din partea tatei cu vitele. Pe islaz, acolo, era o groapă adâncă, de vreun metru, aşa, ascunsă de o iarba ce se chema popular „părul porcului”, ce crescuse până la nivelul pământului. Neatent, la joacă, am căzut în hăul acela şi am crezut că n-o să mai ies vreodată. Un întuneric total mă cuprinsese, cât să te sperii că te-ai dus în centrul pământului şi cine ştie ce balauri vor urma să te mănânce.
–A.G.: Poate doar te-a muşcat vreunul şi nu ştii tu, lăsându-ţi în sânge un microb de care n-o să poţi scăpa vreodată, acela al actoriei!
–I.S.: De multe ori rămâneam întins pe iarbă şi îmi închipuiam că acolo, pe acel islaz, este centrul pământului. Îmi mai aduc aminte cum răsfoiam nişte reviste aduse de fratele meu care învăţa la Reşiţa, mai târziu realizând că erau revistele vechi „Cinema”, tipărite într-o culoare de sepia. În ele scriau Ecaterina Oproiu şi ceilalţi, erau din belşug fotografii cu actori români dar şi străini. La acea vârsta de cinic ani, neştiind să citesc, doar le priveam, eheii… Nu-mi trecea prin gând că voi ajunge vreodată actor. Şi pe când răsfoiam revistele acelea – ascuns după un mal de pământ, să mă apăr de vânt –  mi-amintesc de faptul că vitele mele au intrat în porumbul lui nea Ioniţă Nejoiu, nouăzeci şi şase de tufe de porumb distrugând. Dar paguba n-a fost însă suficientă, căci m-am găsit eu inventiv, smulgând de la vecinii de tarla, de unde erau câte două-trei plante la un cuib, una ce o replantam în locul în care vacile mele făcuseră prăpăd. Muncă în zadar, căci nu s-au prins vreuna. Seara, când am ajuns cu vacile acasă, nea Ioniţă era la poartă. Îţi închipui că am mâncat atunci nişte papară, mamă-mamă…

Când n-am somn, îmi îndoi amintirile într-un colţ

–A.G.: Te ducea mintea, în copilărie, să-ţi închipui că pământul este rotund?
–I.S.: Nu. Târziu, la şcoală am aflat, la geografie, materie la care am primit întâi o notă de zece, urmată de alta – de trei. Mă lăsasem pe tânjală, deşi aveam un profesor renumit, domnul Jean Mihăilescu, acolo, la şcoala de la Bumbeşti-Piţic unde am urmat clasele V – VIII, unde locuiau bunicii mamei.
–A.G.: Pe-aproape de satul Bălceşti, renumit în hoţiile unora?
–I.S.: Învăţaţi de Bălcescu, haiducul ori banditul, din a cărui poveste cineva ar putea face un… film. Am avut o copilărie frumoasă. Şi acum, când n-am somn dau amintirile înapoi, cum se zice, şi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut parte de o copilărie extraordinară. Câtă se putea oferi într-un sat din acea vreme, cu oameni harnici şi sănătoşi.

Tomazian, cel de pe placa de vinilin

–A.G.: Un prieten, Ion Şoldea are un poem, ce îl citez din memorie: În fiecare dimineaţă când mă trezesc/ îmi îndoi visul la un colţ/ ca să ştiu unde am rămas.
–I.S.: După şcoală m-am dus la Reşiţa, după nenea, aşa îi ziceam fratelui mai mare, Gheorghe zis Gicu, care lucra acolo. La un moment-dat, frate-meu mi-a zis că nu-mi mai dă bani de cheltuială dacă-i mai zic nenea. I-am replicat: „Bine, nene!” În acel oraş am urmat doi ani de şcoală profesională şi parcă mă cam trăgea firul către scenă. Însă, trebuie să mă întorc din nou la mine în sat. Tata era mare iubitor de muzică populară. Avea un radio marca Lux S, cât masa din odaia de la drum, care avea şi pik-up. Când se duceau părinţii la Novaci la piaţă, să vândă de prin grădină, mai cumpărau şi câte o placă de vinilin cu muzică populară, cu Maria Ciobanu şi Ion Dolănescu, Irina Loghin şi alţii. Într-o duminică după-amiază, au adus una a comicului Vasile Tomazian, pe care, în scurt timp, am învăţat-o pe de rost şi am început să imit. Şi acum pot spune din Vasile Tomazian cap-coadă, iar acest lucru intenţionez să îl realizez în curând, în vreo patruzeci de minute, în faţa publicului.
–A.G.: Vasile Tomazian a fost mare artist, ca şi Mircea Crişan, care a plecat din ţară…
–I.S.: Mircea Crişan avea un text cu cine a furat pumnalul din cutia de cremă. Vasile Tomazian a avut nefericita ocazie să trăiască în aceeaşi perioadă cu Grigore Vasiliu Birlic. Marele actor i-a cam luat caimacul pe vremea aceea, dar nici nea Vasile Tomazian nu a fost mai prejos!
–A.G.: Reţin din Tomazian multe lucruri, inclusiv propoziţia „am un frate soră la spital” ce putea fi spusă de român cu diferite ocazii.
–I.S.: Ascultându-l de atâtea ori pe Vasile Tomazian, m-am trezit cu textele lui în mine. La Reşiţa, pe când urmam cursurile acelei şcoli de care am zis, unii profesori, mai ales la specialităţi, cam absentau. Atunci început să redau în faţa colegilor, care mă ascultau cu atenţie, glumele lui Vasile Tomazian. Aveau şi un interes ascuns: nu afla directorul că profesorul respectiv lipsea şi nici ne trimitea pe vreunul care să ne trântească cu vreo lucrare la matematică, de exemplu. Din când în când colegii râdeau şi aplaudau. Într-o zi, fiind de serviciu, ne-a prins pedagogul ce răspundea de activitatea culturală. Acela, cuminte, s-a aşezat în prima bancă şi mi-a făcut semn să dau înainte. Nu mi-a mai ieşit rolul ca altădată. „–Ia să vii tu diseară pe la club.” M-am dus, fiind şi internist, ce altceva să fac? „–Uite, este un concurs de interpretare între şcoli, pentru care te rog să îţi selectezi douăzeci de minute, cu cele mai bune poante.” Am ajuns la primul meu contact cu scena, cu sfânta scândură! Am fost împins pe scenă, nu vedeam decât primul rând, pe care erau aşezaţi profesorii, şi n-am spus un cuvânt. Mi s-a părut că am tăcut un veac. La un moment dat, am auzit râsete din sală şi în lumina reflectoarelor mi-am văzut colegii care îşi aruncau hainele şi aplaudau, iar toată sala Casei de Cultură din Reşiţa era în delir… Ce grimasă voi fi făcut eu atunci, nu ştiu nici în ziua de azi!

Ion, din Bechenii Gorjului

–A.G.: A lucrat vreun înger pentru tine. Să-l întrebi când vei fi singur cu el.
–I.S.: …Într-o zi mă cheamă directorul adjunct al şcolii. Mă duc, cu gândul că cine ştie ce rău făcusem şi urma să fiu tras la răspundere. Când intru, la el în birou mai era doi, unul mai în vârstă, altul aşa şi aşa. Mai târziu i-am aflat numele celui dintâi, îl chema Gheorghe Joiţa, scria la ziarul „Sportul” şi avea şi o funcţie de conducere la Ateneul Tineretului din localitate. Celălalt, era metodist, pe care parcă-l aud: „El e!” Am încurcat-o! De unde să mă ştie pe mine ăsta, nu mă confundă? Şi mă făcusem mic, să intru în podea, numai să nu mă omoare ori să mă ia miliţia. „Te rog să scrii ce ai zis la concurs, în aşa fel încât să fie două momente de câte douăzeci de minute. Trebuie să le ducem la judeţeana de partid să le aprobe.” Eu însă eram cu gândul departe, vai, dacă aud tata, mama, şi frate-meu Gicu. Văzându-mă încurcat şi speriat, m-au luat uşor şi mi-au explicat despre ce era vorba. Urma ca ansamblul de muzică populară să pornească în turneu prin localităţile judeţului şi le trebuia un interpret care să prezinte şi, totodată, să susţină momente cu glume, până se schimbau instrumentiştii. Mă aleseseră pe mine…
–A.G.: Şi te găsiseră pe tine – Ion din Bechenii Gorjului!
–I.S.: Aşa am cunoscut tot judeţul Caraş-Severin, pe scenă urcând alături de Tiberiu Ceia, Iosif Cioclodea, Ana Muntean, Mariana Drăghicescu, Achim Nica, Ana Pacatiuş. Luam o sută de lei de spectacol, în condiţiile în care salariul unui muncitor era de nouă sute de lei.

Bani ca pentru un cal

–A.G.: Ce să faci cu atâţia bani şi atât de fraged?
–I.S.: Pe toţi îi strângeam, că altceva nu aveam ce să fac. În vacanţa de vară m-am dus acasă, la părinţi. După vreo două săptămâni primesc o telegramă să mă duc înapoi, pe cheltuiala ansamblului, că voi primi masă şi casă, precum şi alte drepturi. Tata nu m-a crezut şi a mers cu mine la poşta din Bumbeşti-Piţic, ca să îl sune pe Gicu, să îi confirme ce şi cum. „Gicule, te duci şi vezi despre ce e vorba, că eu nu-l las”. Ei, bine, s-a lămurit şi m-a lăsat. Întâi i-am spus cu cine urc pe scenă, iar de bucurie s-a lăudat în tot satul. Îi ştia de la radio, şi ce mândru a fost de mine!  În sfârşit, s-a terminat turneul, m-am întors acasă, iar de sărbătoarea de Sfântul Ilie, când toată lumea mergea la bâlci la Polovragi, eu nu le-am mai cerut bani. Aveam strânşi vreo nouă sute de lei, poate o mie, puteam cumpăra un cal.
–A.G.: Poţi zice că l-ai cumpărat, ca să dea bine…
–I.S.: M-am angajat la Reşiţa şi am activat în formaţiunile artistice ale întreprinderii, atunci, în 1972, când nu începuse festivalul Cântarea României, pe care mulţi acum îl detestă. Eu, de exemplu oltean fiind, am fost nevoit să preiau texte din Tata Oancea, comic bănăţan renumit, ceva de genul: „Se împlineşce taman anul/ Când veneam cu aizămbanul (trenul, n.n.)./ La Vişeg am stat o ţâră,/ Fiindcă-i staţiune mare,/ Aici capeţi, vezi, cu banul/ Băutură şi mâncare./ Şi apoi se îndreaptă către Deta,/ de-asta-ţi spune conducteriul/ când dă semnul cu tropeta./ Şi-am plecat la clasa a triia/ fiindcă merge mult mai rep’de ca coşia (căruţa, n.n.).” Deci, cu astfel de glume spuse  obligatoriu în graiul bănăţenesc am participat la turnee şi la concusuri în toată regiunea. Am stat încă trei ani pe-acolo, până…
–A.G.: Te-a tras în Gorj o funie împletită din păr de cal? De ce n-ai cumpărat calul când aveai cu ce, ca să-l fi vândut pe bani mai mulţi în Banat?
–I.S.: Bănăţenii sunt altfel de oameni, săritori la orice. Nu te reclama unul, ca aici, în jungla gorjeană, şi nu exagerez…. O vreme am pierdut legătura cu teatrul, întâi că m-am angajat, prima lucrare importantă la care am participat fiind… aripa nouă a Hotelului „Gorjul”. După 1977 m-am angajat în altă parte.

Cutremurul – de la cinema  „Victoria”

–A.G.: Era după cutremur. Unde te-a prins şi cum te-ai pitit?
–I.S.: Eram la Cinematograful „Victoria”, unde rula „Tufă de Veneţia”, cu Toma Caragiu. Venisem singur, alesesem un loc izolat, când am simţit întâi, aşa, ca o izbitură. Pe atunci autobuzele I.G.O. treceau pe lângă clădire, de aceea am crezut că s-a proptit vreunul în zid. Primul instinct a fost acela de-a nu mă înghesui cu mulţimea, ca să pot fi ales ulterior dintre dărâmături. Am ieşit printre ultimii, pe stradă toţi ţipau, o alimentară era cu rafturile dărâmate, iar macaraua de la construcţia Hotelului „Gorjul” încă se mai legăna. Eu n-aş mai vrea să mai văd acele imagini, cu femei dezbrăcate, copii plângând, oameni disperaţi…
–A.G.: Pe mine m-a prins la televizor, unde se da filmul bulgăresc „Dulce şi amar”. Nu l-am văzut de atunci vreodată până la final.
–I.S.: În continuare sunt alte întâmplări care merită povestite. Dar mă opresc la faptul că la Liceul Forestier din Târgu-Jiu, împreună cu doamna profesoară Monica Gogan, am organizat o brigada artistică. Din trupă, foarte serioasă, era şi o elevă, cred că Opran o chema, care făcea prezenţa. Am realizat atunci un spectacol pe melodiile „Song”-ului, cu mişcările lor specifice. Am câştigat concursul pe oraş, pe judeţ însă am luat locul secund, după Liceul industrial numărul 5, după ce am fost jurizaţi nedrept. Însă textele le făceam eu, ajutat la un moment dat de domnul director Costea.

„Ionuţ, mă, tu nu te uiţi la mine cum arăt!”

–A.G.: A venit vremea să-mi spui despre adevăratele roluri din teatru.
–I.S.: La Teatrul popular din Târgu-Jiu, am avut onoarea să joc împreună cu Gheorghe Gorun – domnul director de liceu de acum – în „Concediu nelimitat” de Mihai Ispirescu, în regia regretatului Titu Rădoi. De asemenea, jucau marii comici ai Gorjului – Fifi şi Costel, se ştiu ei, ceva în genul Stan şi Bran. Gheorghe Gorun juca rolul principal şi avea o replică cam aşa: „Cine a inventat oxidul de streaşină?”. Am luat iar o pauză, vreo trei ani pe bară, m-am dus pe la ţară. M-am întors în Târgu-Jiu şi m-am angajat la I.C.R.A., şef de administrativ, dar răspundeam şi de club. Colegul meu de acum, Titu Eugen, repeta acolo cu artiştii amatori. Odată, tot se chinuia unul să facă pe lupul şi am urcat eu pe scenă arătându-i cum ar trebui să urle. Titu s-a mirat şi m-a întrbat: „Cum te cheamă?” „Ionuţ, mă, tu nu te uiţi la mine cum arăt!” Aşa a rămas şi de atunci mi se spune Ionuţ.
–A.G.: Orice (re)nume trebuie să aibă început şi poveste, nu-i aşa?
–I.S.: Din nou am ajuns să joc în „Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă” în regia domnului Mircea Cornişteanu, apoi în „Doctor fără voie”. Marian Negrescu m-a distribuit într-un rol principal într-o altă piesă, o comedie extraordinară, am jucat şi în „Porunca a 7-a” de Dario Fo, care a avut mare succes. Ţin minte, despre această piesă, cum ne-au întrebat Ecaterina Oproiu şi D.R. Popescu, la un festival organizat la Caracal, despre costurile de producţie. „Băi, aceeaşi piesă au pus-o şi cei de la Bulandra şi i-a costat de trei ori producţia Gorjului de ţiţei!”, a spus atunci marele scriitor.

Facerea culturală cea mare a oraşului Târgu-Jiu – o altă poveste

–A.G.: Acum ar trebui să îmi spui despre Facerea culturală cea mare a oraşului Târgu-Jiu – Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu”.
–I.S.: E o altă poveste, ce trebuie să o spunem, însă cred că o să trecem peste ea… Spun doar atât: cu ocazia întemeirii Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” s-au adus meserii noi în nomenclatorul judeţului Gorj, de exemplu sufleor, maşinist, recuzitor, machior, actor…

„Domnule Stoica, puteţi veni?”

–A.G.: Mi-ai zis despre revistele „Cinema” ce le răsfoiai pe islaz. Iată-te, ai ajuns acolo,când  un alt înger ţi-a dus chipul într-o pagină şi ţi l-a lipit cu nişte brumă.
–I.S.: Prima oară am făcut figuraţie în filmul „Cortul” realizat în regia lui Bogdan Cristian Drăgan. A urmat o pauză, şi am dat nişte castiguri pentru reclame, până într-o zi, când am primit un telefon din partea regizorului Cornel Porumboiu. Veneam de la peşte. „Domnul Porumboiu ar dori să daţi o probă pentru filmul dumnealui…” Am crezut că-i doar o glumiţă, chiar acolo să ajung? Când trebuie să vin? Mi s-a zis de joi sau vineri. Am spus că mă deplasez cu maşina personală. „Bine, dar să aduceţi bonul pentru benzină.” A doua zi am trecut la verificari şi mi s-a confirmat că nu era vreo păcăleală.
–A.G.: Voi le cam faceţi, inventaţi o zi de 1 aprilie cam des?
–I.S.: Cam inventăm… În sfârşit, m-am dus în Bucureşti, l-am cunoscut pe Cornel Porumboiu, care este un om minunat. Am dat proba, la care Dragoş Bucur îmi dădea replicile. Vă anunţăm. Trecu vara – nimic. În septembrie, sună telefonul. „Domnule Stoica, puteţi veni?” Atunci am şi aflat de ce nu s-a mai mişcat ceva, deoarece Vlad Ivanov filma în străinătate şi doar când a terminat a putut să vină, ca să dăm proba în trei, cea de finalul filmului „Poliţist, adjectiv”, scenă de vreo treizeci de minute. „Bine ai venit în echipă!”. În sfârşit, a mers totul ok, iar experienţa de atunci am căpătat-o pas cu pas, fiind primul meu film. Am fost iniţiat de eleganţii mei colegi şi de regizorul cel mai formidabil al lumii filmului. „Ioane, stai liniştit”, aşa îmi zicea Cornel. În fine, s-a sfârşit, a trecut…

Pe covorul roşu, la Cannes

–A.G.: A urmat iar o perioadă de aşteptare până să-ţi vezi pe de-ntregul rezultatul muncii?
–I.S.: Eram la cumpărături, într-un mare market din Târgu-Jiu, şi mă sună Cornel Porumboiu: „Ioane, pregăteşte-te că mergem la Cannes, indiferent ce ar fi. Filmul a fost acceptat şi concurează.” Atunci am închis telefonul şi l-am băgat în buzunar. Nu eram singur, ci cu soţia. Am scos atunci un strigăt de bucurie, mai să-i sperie pe cumpărători. „Nu vă speriaţi, e de bucurie! Vă rog să mă iertaţi”
–A.G.: Ai păşit pe covorul roşu, tu, Ion de la Becheni… Emoţii?
–I.S.: Emoţii, emoţii… Filmul rula la unsprezece ziua. Îi auzeam pe cei din jur, pe românii mei, că n-ar fi fost cea mai potrivită oră. Sala însă avea o mie de locuri. A fost plină. Nu-ţi poţi închipui prin ce am trecut eu atunci. O linişte-linişte, până la o replică de-a mea, l-a care s-a râs şi s-a aplaudat. În acel moment pe şira spinării îmi curgeau şiroaiele, apoi au îngheţat… Pe faţă, asemenea. Eu nu luasem şerveţele cu mine, să nu am buzunarele pline, că se văd… În sfârşit, se termină filmul, ieşim, iar în foaier şi vin doi bătrânei la mine cu un album gros pentru autograf. Îl deschid la fila pe care scria numele meu. De unde ştiau ăştia de Ion de la Becheni? Cu siguranţă, luaseră toate distribuţiile şi le trecuseră dinainte în album… Au urmat o şedinţă foto, o conferinţă de presă şi altele. Se făcuse ora şapte seara iar noi nu mai terminam cu interviurile. A fost frumos. Am plecat de acolo, am venit acasă, şi uite-aşa am văzut ulterior toată Europa cu acest film.

De dulce… la filme

–A.G.: Dar te-ai şi… „dedat” la alte filme.
–I.S.: M-a ajutat Dumnezeu să lucrez şi cu Cristi Puiu la filmul „Aurora” şi, mai nou, cred că în acest an va fi premiera la „Copil miner” al Alexandrei Gulea.
–A.G.: Ţi-ai făcut o numărătoare a rolurilor?
–I.S.: În teatru am peste optzeci de roluri jucate.
–A.G.: Astăzi, Gorjul duce lipsă cel mai mult de oameni liberi. Tu eşti unul dintre cei care se consideră a fi liberi?
–I.S.: N-a încercat vreunul să mă oprească din ceea ce fac şi spun că ar face o mare greşeală. Dacă ar atenta cineva la libertatea mea, n-aş accepta compromisul. Departe de mine să spun că îmi ajunge salariul de la teatrul – în jur de opt milioane şi jumătate, bani vechi…
–A.G.: Poate şi alţii poate au remarcat că faţa ta aduce cu cea a actorului francez Gerad Depardieu. Ţi s-a mai spus?
–I.S.: Am fost la un festival al filmului românesc la Toulusse, în Franţa. S-a desfăşurat într-o săptămână, iar în fiecare seară rula câte un film de la noi. Cineva, un domn de acolo, cu care m-am întreţinut în puţina limbă franceză ce o cunosc, mi-a zis: „Domnule, sunt nişte mascote pe aici, pe lângă hotel. Una este Obelix, interpretat de Gerard Depardieu, să te uiţi, leit dumneata! O să te recomand la toţi prietenii mei.”

„Poliţist, adjectiv” în patruzeci şi doi kilometri de film

–A.G.: Spune-mi despre interpretarea de pe scenă faţă de cea din film.
–I.S.: În film poţi să opreşti, să tai, să o iei de la capăt. Iar dublele care se trag nu sunt pentru că nu au jucat actorii bine. Se vrea, pe fiecare dublă, şi altceva. Iar din mai multe duble, te încarci şi tu, actorul, cu ce trebuie.
–A.G.: Cândva, în datele tehnice ale filmelor româneşti, se menţionau şi metrajul peliculei folosite.
–I.S.: Şi acum se spune, în caietul program.
–A.G.: Iartă-mă, nu ştiu şi de aceea te întreb, se mai filmează pe peliculă?
–I.S.: Filmele serioase se realizează în continuare pe peliculă. Poate serialele de duzină, dintre acelea două pe zi, se înregistrează electronic. La filmul „Poliţist, adjectiv” s-au tras patruzeci şi doi kilometri de film. Se lipesc, se montează, sunetul se montează separat, se corectează.
–A.G.: Sunetul se preia în priza directă?
–I.S.: Aveam priză directă, dar sunetul se înregistrează separat de imagine. De exemplu, m-am trezit cu un telefon în care mi se cerea să merg la Bucureşti pentru refacerea unei… respiraţii. Pentru o respiraţie de douăsprezece minute am lucrat serios o zi întreagă.

În Europa, mai toţi ştiau de Târgu-Jiu şi de Brâncuşi

–A.G.: Dacă te-ai făcut actor! Puteai spune… o carte cu „respirări”, ca Nichita Stănescu…
–I.S.: La un moment dat, când am prins gustul performanţei teatrale, mi-am dorit să joc pe scenele bucureştene. Am jucat pe toate vreo patru. Totdeauna, în viaţă, am fost condus de principiul de a juca numai ceea ce pot juca. Şi spun aici dintr-un interviu al marelui actor Gheorghe Dinică, distribuit la început în rolul lui Ilie Moromete. A recunoscut: „Nu pot, îmi e frică de acest rol.”
–A.G.: Am citit undeva că şi Victor Rebengiuc a fugit vreo trei săptămâni de la filmările „Moromeţilor”.
–I.S.: Asta nu înseamnă eşti slab ca actor, doar că ai simţul măsurii. Îţi vezi lungul nasului, şi acest lucru e foarte important.
–A.G.: Pe unde ai fost, prin lumea aceasta largă şi lungă, de Brâncuşi al nostru s-a făcut vreo asociere?
–I.S.: Am făcut eu, dacă ei nu sesizau. Însă, spun, mai toţi ştiau de Târgu-Jiu şi de Brâncuşi, şi vorbesc aici de francezi-francezi obişnuiţi!
-A.G.: Mulţumesc pentru interviu şi Doamne-ajută!