Omul de zăpadă este un simbol al purităţii şi al creştinismului. Volumul de debut al lui Ionuţ Luis Popa reprezintă un act de curaj şi o probă de vocaţie. A optat pentru poezie, deşi narează la fel de convingător. Îl compar cu Apollinaire cel tânăr, model de la care învaţă libertatea expresiei, instabilitatea formulei. E şi corect aşa, căci timp pentru manierism o să tot fie!
Ştie deja, fie din instinct, fie din lectură, fie de la „Columna” şi de la „Cafenea”, cluburi selecte al căror membru a devenit, prin proprie ardoare şi voinţă, să aplice lecţia cercului hermeneutic (Pe marginea unei ape) complicând frumos constelaţia simbolică brodată în jurul miturilor lui Heraclit şi al Crucii. Ce să înţeleg? Că poetul ar fi un cruciat, un urmaş al cavalerilor de la Malta? Mă refer la acceptul pur războinic ci nu la cel ideologic căruia nu-i sunt oficiant şi nici poetul Ionuţ Luis Popa nu-i poate fi. Asta fiindcă iubeşte pătimaş, sacru, prin violenţa sentimentului: „Zâmbetul copilăriei mele/face trupul/ să simtă fiorul dragostei/ să se cutremure din temelii”, asemănându-se, stilistic, cu Cristian George Brebenel, cel din „Paşaport pentru zilele de ceremonie”.
Oarecum simulând naivitatea, oarecum estetizând crocean, Ionuţ Luis Popa îşi încearcă pana şi în (a)postil(ă) ori în spirit de „Haiku”: „Pe o frunză/două furnici/ se întâlnesc”. Aceste exerciţii ale căutării unei căi proprii vor da cu certitudine rod, căci nu se sfieşte să proustianizeze-orfic, precum de pildă în „Tinereţe”: „Tinereţea nu mai iese din odaie…/ Făr’ de straie/ i-o fi jenă. / Sorb în tihnă o madlenă/ şi pe corpul tău de fee/ scriu şi-această/ epopee”.
Precum Ulise al lui Homer, ori precum eroii ionaici ai lui Joyce, poetul rătăceşte prin oraş, ba caraionian, ba sorescian („Mă întâlnesc cu moartea, / jucăm o carte, bem un pahar cu vin” – O fantomă) deşi atunci când se revendică din Cezar Ivănescu (La Baad) mi se pare cel mai apropiat de esenţa poeziei (vezi „Un vis ciudat”) şi de propriul ton, propria identitate.
Practicând distihul, debutantul lirician panteist, naturistm coagulează cu succes câte o „metafizică” de un autentism inconfundabil: „Am ascuns adevărul în palma mea/ Nimeni nu-l revendică… nimeni nu-l vrea.” Cauza şi consecinţa se ambiguizează ca două oglinzi aburite în baia iubitei, ori lângă un athanor de alchimist renascentist. Citez două versuri antologice: „Ofer un ban, o lacrimă, chiar un pahar cu vin, / În Paradis, întors, îmi voi fi iar străin”. (Cumpăr)
Fiindcă este un manolic, construieşte o „clepsidră cu amintiri”, ori ca un argonautic tot vrea să navigheze printre cuvinte sau precum un Icar orfeicizat încearcă să zboare dar nu-şi aduce aminte. Când îşi asumă metapoieticitatea, are substanţă: „Stau în Camera Vieţii, pe versuri mă întind. / Luna seamănă mult cu chipul meu…/ Care străluceşte sus… aproape de nori”. Tema străinului este haidegheriană, deşi originea poetului e… similară cele a zeilor: „Tata este rima, / Mama este cuvântul, / Din cei doi se naşte/ Poezia… gândul.” Totuşi, se repliază prompt în real, afirmând: „poezia-i artă/ pe tărâm lumesc”, „lumea” fiind cel de-al treilea zeu dionisiaco-pitagoreic după Primul Zeu şi Demiurg.
