Au fost vremuri în care votul meu a fost pentru Vasile Stângă când actualul selecționer era principal la Energia, acesta primind premiul de cel mai bun antrenor în Gorj. Cred acum că m-am grăbit atunci cu aprecierile sau, îmi torn și mai multă cenușă în cap, m-am înșelat atribuindu-ii unele merite pe care se pare nu le merita în așa mare măsură.

Timpul s-a scurs, Vasile Stângă a dat-o-n bară și la Energia deși i se pusese la dispoziție un buget care a fost pe cale să îngroape clubul, și nici la următorul angajator, Federația Română de Handbal, fostul mare jucător de handbal n-a reușit să-și „repereze onoarea”, eliminarea Rusiei din urmă cu doi ani, când era și antrenor la Energia și selecționer al României, dovedindu-se în cele din urmă a fi doar rod al hazardului, o prea fericită întâmplare.
Este din ce în ce mai evident că handbalul românesc, la fel ca și multe alte sporturi, fotbalul fiind poate cel mai bun exemplu, trece printr-un moment de criză profundă. Faptul că baza selecției este destul de restrânsă și calitatea jucătorilor este mult sub nivelul celor din țări cu care ne băteam de la egal la egal în urmă cu 10-15 ani nu poate fi negat, dar să încerci să îți ascunzi
nepriceperea doar în spatele acestor lucruri, fără a face nimic să le schimbi sau măcar să încerci ceva de genul acesta, miroase a lașitate.
Ne-am obișnuit să auzim că aștia ne sunt jucătorii, că nu au forță, nu au minte sau, vorbă pe care Stângă o folosește destul de des, au făcut pe ei de frică. Mai grav pare a fi însă faptul că tehnologia ne dă acum posibilitatea de a auzi și care sunt indicațiile pe care tehnicienii le dau la time-out. Apelând doar la latura motivațională, fără a trasa indicații de ordin tehnic sau tactic, deși în multe momente ale jocului de asta au nevoie jucătorii, Vasile Stângă își arată limitele. Astfel, el poate fi ușor înlocuit de un psiholog, de un film cu Al Pacino, așa cum se obișnuiește în vestiarul Stelei la fotbal, sau de un simplu spectator mai abil în a folosi cuvintele.
Naționala României nu are niciun viitor acum. O spun fără frica de a mă înșela, de a fi obligat mai târziu să mă uit în urmă și să mă dezic de această afirmație. În mod cert Stângă trebuie să lase România pe mâinile altui selecționer și mă tem că acesta trebuie să fie unul străin. Mă gândesc la acest lucru pentru că este nevoie de un suflu nou, de o idee nouă, de pierderea unor deprinderi nesănătoase, și mă refer aici la criteriile de selecție, nu întotdeauna cele mai firești, mereu puse sub semnul prieteniilor sau a altor interese.
Mă gândesc, de asemenea, și că, poate, în fața unui selecționer străin ar putea interveni și rușinea. Sper că așa nu vom mai vedea jucători plimbându-se pe teren în timpul meciurilor sau uitând de ce se află în sală în timpul antrenamentelor.
Primul pas trebuie făcut de Stângă. A promis ceva antrenorilor din Liga Națională de handbal și onoarea ar trebui să-i dicteze să lase liber scaunul. Să sperăm că o va face. Pentru că după el mai sunt de făcuți mulți alți pași pentru a avea din nou curajul de a spera la o calificare.