O fi de la vreme? Prea mă doare în moalele capului, și simt cum turme de creiere rătăcite lovesc fără milă. Doare, sunt aproape în genunchi și mai să scap un urlet. Nu, nu e de la vreme, că prin vreme de asta am mai trecut, dar prin vremuri asemănătoare nu. Îmi bubuie capul. Caut să pricep, să înțeleg, dar în cazul ăsta nu te ajută nici google, nici wikipedia… Mă simt pierdut, dar răspunsul vine tot din trecut.
V-am spus că mi-a plăcut ca în copilărie „să șed pe marginea șanțului“ lângă ai bătrâni, să ascult și să încerc să învăț de la ei. Multe, prea multe spuneau în poveștile lor atât de naive și simple totodată. Habar nu aveau sărmanii că, tocmai acolo, pe marginea șanțului, închegau un univers, formau împreună un mod de viață. Uite că, bubuit în moalele capului de turmele zurlii ce colindă haotic țara asta, mă năpădesc amintirile…
Știu că, dincolo de poveștile „nemuritoare“ și siropoase, românul a căutat să se descurce, să se învârtă, că, de, așa e nația noastră, și nu avem cum să ne dezicem de ea. Știu asta și tocmai starea de azi provoacă o lehamite de nedescris. Mergea nea Gheorghe cu odrasla la Gore al lui Leamnă, care ajunsese mare pe la CPL, și îi spunea: „Domnu Gore, n-a fost bun de carte nici de dracu… Vă rog frumos, dați-i ceva de lucru, să bată cu ciocanul toată ziua… Să-și câștige și el o pâine cinstit…“ Ei, bine, cam așa stătea situația cu majoritatea, subliniez, majoritatea românilor ce căutau să-și aranjeze copiii mai prostovani. Vremurile s-au schimbat și… acum nea Gheorghe nu mai procedează precum predecesorii săi. Nea Gheorghe își trimite nărodul/năroada la facultate, se împrumută la bancă și nu se lasă până nu își vede copiii aranjați. Cum? Simplu! La fel de simplu ca și modul în care a fost distrusă țara asta. După ce nărodacii lui Gheorghe abslovesc facultățile cu brio, iau licența cu ”zăce” și face și masterul, de parcă modelează plastilină, omul nostru găsește un prietenaș, particular în genere, care să îi angajeze copiii pe diferite funcții. Prietenașul acceptă fără nicio reținere, atâta vreme cât Gheorghe plătește impozitele și cotizațiile la stat, iar el nu are nicio obligație față de angajații tembeli, ba, mai mult, îl știe pe Gheorghe îndatorat, fie și cu un simplu vot mâine, poimâine…
Trec anii, poamele lui Gheorghe se trezesc că au deja ceva vechime în unele funcții și, neastâmpărați din fire, sunt tocmai buni pentru a ocupa un post important în vreo instituție. Ce concurs, ce lălăială, au învățat de la propriul părinte care e mersul în viață.
Uite așa se face că am ajuns unde am ajuns, iar intelectualii din noi caută să convingă o întreagă țară de deștepți că problemele sunt complexe, deși sunt atât de simple. Cum dracu să mai vrei onoare, să mai crezi în dreptate, devreme ce observi tot mai mulți copii de Gheorghe ajunși slujbași ce împart dreptatea în țara asta? Exemplu concret… În Gorj doar 400 de copii au fost trimiși de părinți la o școală profesională, pentru a învăța o meserie… Ceilalți sunt mult prea deștepți pentru a se preta la așa ceva, dovadă vie examenele de capacitate și bacalaureat…
Unii români au răbdat și au învățat copiii să fie chibzuiți, nedorind să se știe datori la bănci… Chiar dacă oamenii ăștia câștigau destul de bine, au fost destul de înțelepți să își dea seama că țărișoara asta se duce la vale, iar, într-o bună zi, nu o să mai poată să-și achite creditele. Alții au dat buluc în bănci, au huzurit, au privit cu milă „săracii“ ce nu duceau viața lor, ba, mai mult, nu au ezitat să îi și jignească… Economia s-a prăbușit, nababii pe banii băncilor s-au trezit, dintr-o dată, faliți, dar disperarea le este alungată de un individ precum Ponta. Acesta, într-o zbatere perpetuă pentru Cotroceni, a hotărât ca statul să suporte până la 35% din ratele unor români… Umilință, batjocură și neomenie. Românul care nu a avut bani să cumpere teniși copilului este nevoit, astfel, să plătească datoria „nababului“ care făcea drept cadou o limuzină beizadelei, în ziua de majorat. Vai de sufletul nostru, vai de oamenii cu credință și onoare!
Tot pe vremuri, când românul făcea câte o năzdrăvănie, nu mai ieșea din casă câteva zile de rușine. Simțea omul că nu poate da ochii cu prietenii, cunoscuții sau vecinii. Rușinea asta vine din bun simț și deja termenul în sine începe să își facă loc în manualul de istorie. Astăzi, cu cât faci mai multe nefăcute, cu atât ești mai șmecher și îți permiți să înjuri pe toată lumea. Asta este în țara în care trăim și vai de viitorul nostru. Stau să mă întreb dacă Ponta a visat vreodată adevărata Românie. Dacă o vedea măcar în vis și tot nu îndrăznea să-și batjocorească semenii, așa cum a făcut-o la începutul anului școlar. Românii nu au curent, nu au coajă de pâine pe masă, iar Ponta visează tablete. A doua zi, și mai tupeist, o ia de la capăt, aruncând idioțenii în stânga și în dreapta, fapte și legi nenorocite care mai sunt și aplaudate de copiii lui nea Gheorghe, despre care vorbeam mai devreme. E clar pentru mine, individul acesta nu are nicio treabă cu omenia. Armatele de fanatici cu ochii plini de atâta ură, ce au ieșit deja din orbite, pot să mă înjure, să mă jignească, dar nu fac decât să-și dovedească mai multe non-calități.
Mă întreb ce l-ar fi costat pe Ponta să meargă la cei trei oameni din Piața Prefecturii… Mă întreb și nu găsesc un răspuns ce ține de latura umană. Mergea până la ei, dădea un bună-ziua scurt, primea petițiile, arunca în dodii o promisiune și, zău, părea cel puțin de la distanță a fi om. Modul în care s-a comportat Victor Viorel Ponta, individul căruia unii îi atribuie o inimă de gorjean, nu poate fi scuzat. Nu, așa ceva nu se face!
De ceva timp stau și caut să-l înțeleg pe omul Florin Cârciumaru, persoană pe care am cunoscut-o înainte de turul doi al alegerilor din 2010, scrutin ce l-a înscăunat pe veacuri, pe Cârciumaru, în scaunul de primar. Primarul Florin Cârciumaru mi se pare de nerecunoscut. Nu spun asta pentru că de la o vreme aruncă cu noroi în oamenii care l-au apreciat. Nu înțeleg, însă, cum un om ce ajunge la o așa maturitate intelectuală și politică a început să facă declarații din ce în ce mai stranii…
Spuneam că pe vremuri, când românul făcea câte o nefăcută nu ieșea din casă câte două-trei zile de rușine… Lângă primărie se află biserica la care se închină târgujieni ce nu sunt ortodocși, oameni pe care, prin declarația dată despre Iohannis, i-a murdărit. Și acei oameni sunt credincioși și, pe deaspura, contribuie la salariul primarului Cârciumaru…
AM ȘI EU O CURIOZITATE… PRIMARUL CÂRCIUMARU S-A MAI DUS TREI ZILE LA SERVICIU? DE CE? DE RUȘINE SĂ NU DEA OCHII CU NEORTODOCȘII CARE L-AU VOTAT, CARE I-AU ACORDAT ÎNCREDEREA. ȘI CE AU PRIMIT?
Închei cu o mică poveste citită în copilărie într-o carte, pot să îi spun naționalistă – „Caietele locotenentului Florian“ – al cărei autor nu are nume neaoș românesc, Fay J. Ștefan,  dar a fost mai român decât mulți dintre noi. Cică, după războiul de independență, deja regele Carol I se plimba alături de miniștrii săi pe străzile vechiului București… La un moment dat, pe un trotuar a observat un infirm ce cerșea, dar vestonul militar ce îl purta era plin de decorații… Oripilat, regele, care nu putea să-și închipuie că un erou al nației române supraviețuiește din cerșit, și – a întrebat miniștrii: „Cum este posibil așa ceva, domnilor?“ Răspunsul a fost, ca și în vremurile noastre, de o ticăloșie mai letală decât lama unui cuțit de măcelar… „Are autorizație, majestate!“ Întrebare de neamț, răspuns de român!