Lui Ovidiu Popescu i s-a stricat tastatura aia de analist diplomat şi a schimbat-o, nu ştiu pentru cât timp, cu una care le zice pe bune şi pe sufletul norodului.

Pe vremea când mâncam teatru pe pâine, am înţeles de la maestrul Alecu Croitoru că secretul comediei lui Caragiale stă în cumplita diferenţă dintre esenţă şi aparenţă. Personajele sale îşi etalează cu nesimţire măştile bunelor intenţii, în spatele acestora stând, de fapt, caractere josnice, minciună, răutate, dorinţă de parvenire şi impostură.  Atât de banală a devenit trimiterea la Caragiale, că mi-e şi jenă să o mai folosesc… La fel de banală a devenit şi ideea că politicienii sunt duplicitari, mint şi fură ca să se căpătuiască pe spinarea poporului. Singura consolare e că mai sunt printre ei şi unii care mint mai puţin, fură mai puţin şi, din când în când, mai fac câte ceva şi pentru amărâţi. Duplicitatea, pare, însă, de necorectat. Şi, în mintea lor, nici nu trebuie corectată, felul ăsta de a exista – spunând una şi gândind alta – părând absolut normal. Nu asta înseamnă politică? Să mănânci căcat cu gura plină şi să te faci că savurezi aroma?
Marian Vanghelie este dovada vie şi vorbitoare că numai aşa se poate răzbi în politica românească, duplicitatea fiind calitatea necesară şi suficientă pentru a te impune într-un partid. Este normal să te faci că-l admiri pe Geoană, dar, în sinea ta, să-l consideri un papagal, e normal să-l ridici în slăvi pe Cristian Diaconescu şi pe urmă să spui despre el că nu face două parale cu toate şcolile lui, e normal să-i consideri idioţi pe toţi ăia care şi-au pierdut timpul prin facultăţi.
Vanghelie reprezintă şi un exemplu de succes. Dintr-un vagabond pe bulevard, – cum singur se laudă – a ajuns şef de partid pe Bucureşti, probabil, folosind din plin „calităţile” pe care le are.
Alt politician „popular”, Oprescu consideră la fel de normal să-i „porcăie” pe asfaltatori aşa, de ochii presei, cerându-şi apoi scuze în faţa acestora pe principiul „faceţi ceva, să luăm ochii la fraieri şi-apoi, ce-o mai fi om mai vedea!”
Mai hidoşi decât hidoşenia, mai scârboşi decât scârba însăşi, nişte ordinari de nesuportat pentru orice om de bun simţ…
Este pentru prima oară în douăzeci de ani când mă gândesc serios dacă în România există, oare, vreo cale democratică să stopezi accesul idioţilor la putere. Dacă nu, suntem nenorociţi!
Un popor atât de naiv, care acceptă cu atâta uşurinţă minciuna şi duplicitatea liderilor săi nu poate fi decât condamnat la întuneric!
Dacă am iubit acest popor, l-am iubit pentru naivitatea lui şi, dacă mă supăr din când în când în când pe poporul meu, tot pentru naivitatea lui mă supăr. Cum se poate să accepţi lecţii şi ordine de la nişte mincinoşi nenorociţi? Şi, cum să-i mai crezi pe Geoană, pe Diaconescu şi compania când îşi bagă-n cârd cu alde Vanghelie?…