E foarte greu ca acum, când toată lumea se întrece în a folosi cuvinte cât mai pompoase în a aprecia jocul Pandurilor, să mai găsești ceva pentru a fi, cât de cât, original în a analiza echipa care s-a instalat confortabil nu doar în scaunul de lider, ci, mai ales, poziția de principală beneficiară a laudelor în fotbalul românesc.
Cel mai frumos joc, cel mai spectaculos atac, cea mai bună apărare, cei mai eficienți, cei mai buni, cei mai frumoși, cei mai talentați… Toate astea le vezi și le auzi pe orice canal de sport și nu numai, Pandurii devenind acum un subiect pe care trebuie să nu-l neglijezi și căruia trebuie să-i acorzi un spațiu important chiar și atunci când articolul este dedicat Stelei sau Rapidului. Nu e deloc rău, pentru o echipă al cărei nume mai deunăzi era rostit doar când se vorbea de candidatele la retrogradare sau de procesele de pe la comisii cu jucători care veneau la Pandurii ca la o vacă bună de muls și nu se lăsau plecați mai ușor decât căpușele.

Ceva s-a schimbat în ultima vreme, e clar că mâna lui Grigoraș se vede și se simte oriunde în jurul acestei echipe, însă vreau să cred că nu este exclusiv meritul său. N-aș vrea să văd, după plecarea lui Grigoraș, pentru că vremea va trece și este evident că acesta nu va rămâne o veșnicie la Pandurii, că echipa va ajunge din nou la coordonatele avute înaintea acestei revoluții din ultima vreme. Drumul pe care s-a plecat este unul corect, acela de a avea ochi pentru tineri, de a-i lua pe bani puțini, a-i crește într-un mediu sănătos și de a-i vinde apoi pe bani frumoși. În condițiile în care sportul românesc găsește tot mai greu, sau, mai degrabă, nu găsește soluții pentru supraviețuire, o astfel de cale, a autofinanțării prin creștere și vânzare de jucători, pare a fi ideală. Dacă se poate ajunge și la performanță, cu atât mai bine.