GORJUL LITERAR – Reluarea editării publicaţiei „Gorjul Literar” cu o Antologie a Cenaclului „Columna” constituie un eveniment marcant al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale în Gorj. Textele a 54 de scriitori ai plaiului – cu statut unii, alţii în afirmare – sunt cuprinse între aceleaşi coperţi de carte calde, ca înaintea unui spectacol. Iată de ce am ales aici, pentru cititorii fideli, poemul minunat „Uneori” semnat de Gelu Birău: „Uneori,/ am senzaţia că în spatele meu/ sunt eu însumi/ îmi place să călătoresc astfel/ sub control/ să mă trezesc în prinsoarea/ luminii/ şi să nu ştiu când zâmbeşti/ dar cu adevărat simt/ că este lumină/ în spatele meu.”
Şi am să mai citez din paginile de Jurnal ale Maestrului Gheorghe Grigurcu: „Duc o viaţă închisă, anostă, între cele două domicilii de care am parte, acum, la „sfârşit de partidă”, fireşte că e preferabil Amarului Tîrg, cel plin de ifose, de sclifoseli ale unui provincialism jos, Tg-Cărbuneşti, zonă semirurală, cu pomi, povârnişuri, zări largi. Populaţia simplă de aici e mai îngăduitoare. Prin ferestrele mele din Amarul Tîrg nu se vede niciun petic de cer. În ambele locuri aceeaşi declupare de lume, deşi de un soi diferit. Există în Amarul Tîrg, o suferinţă pe care timpul o patinează cât de cât, dar nu suficient deoarece predomină violenţa morală care caută a te umili, a te îndoi şi sub povara unui neîntâmplat, a unui netrăit. O apăsare a golului mărunt, a insignifianţei. N-ai scăpare. Te confrunţi cu starea lâncedă a existenţei, aidoma unei mlaştini ce degajă miasme, de care nu ai cum să te îndepărtezi. Apar, nici vorbă, evenimente salutare: o vizită la un magazin, o raită prin piaţa de legume, întâlnirea cu poştaşul (chiar şi acesta „şi-a tras” o maşină nouă). Se cuvine să te subordonezi ritualului zilnic, a cărui agreabilă parte o reprezintă fără doar şi poate plimbările cu câinii, „reuşite” atunci când nu dai nas în nas cu vreun inoportun. (…)” De unde, până acum, accept că în memorie s-a stabilizat şi partea mea de satisfacţie: să fiu contemporan, în cele două oraşe în care am trăit, cu doi oameni de cultură, păşitori zilnici, trecători măreţi şi în singurătate – la Craiova cu scriitorul I.D. Sîrbu, la Târgu-Jiu cu Gheorghe Grigurcu.

EXERCIŢIU CRITIC – Delia Adam, n.1969, în Târgu-Jiu, membră a Cenaclului „Columna” din anul 2001, în volumul amintit de noi mai sus, a încredinţat tiparului 7 poeme cuminţi, crescute în arbori cu fructe veştede, pe acoperişuri. Reţinem: „Niciun copac nu are/ mai mult de o poveste:// Tu îţi faci hărţi pe tălpi/ ca să-ţi cunoşti ţărmurile,// Ea se înalţă în idei/ pe care apoi/ le calcă în picioare/ venind spre tine….” – Copacul.
(Pre)zisul Mihai Amaradia slobozeşte la vale, în proză, către fluviu şi către mare, Poemele Brazilianului, 4 la număr, cu atâtea întâmplări reuşite, vrednice de ţinut minte, ca şi numele poetului nostru, râu limpede şi frumos curgăto(i)u: „Ajuns acasă aşternu pe pat o rochie albastră de batist, cu macrameuri fine la gât şi mâneci iar când donzele Ana Maria Munez l-a întrebat pentru ce o risipă aşa mare de bani el i-a spus că este pentzru fotografia lor de cununie. FIM”
Cu „Cele şapte morţi ale lui Jorge Luis Borges” se arată scriitorul Aurel Antonie, întrebându-mă repede dacă-i chiar el sau vreo formă de înger… De unde, am certitudinea că Toni este în continuare unul dintre cei mai valoroşi scriitori gorjeni, nelăsând samă la vreo poartă… a cuiva . Căci, iată vraja: „Poetul orbise purtând atâta timp masca de aur sau înnebunise aflând ultimul nume al lui Dumnezeu, întrucât cobora treptele părând a nu vedea pe nimeni. Ajuns pe ultima treaptă, îşi împlântă pumnalul în pântec şi se prăbuşi.. Ajunsei dintr-un salt lângă el şi-l privii în ochii care începuseră să vadă. Mă recunoscu. Ochii aceia care începuseră să vadă nu erau ai lui. Murise un om care nu era Borges. În clipa aceea, când Poetul încerca să articuleze în agonia morţii numele fatal, am înţeles un ultim adevăr: dacă voiam să-l ucid pe Borges trebuia să mă sinucid.”
CLIPA CASTELULUI DE APĂ – În numărul lunii iunie al revistei „Clipa” – magazinul actualităţii culturale româneşti, director fondator Dinu Săraru – găsim, alături de numeroasele semnături… academice, articolul „Castelul de Apă – o locaţie ilegitimă” al scriitorului Vasile Vasiescu, invitatul special al redacţiei GorjNews. Unde este reluată următoarea adevărată poveste călătoare: „Brâncuşi îşi încheiase Lucrarea la Târgu-Jiu în 1937 şi plecase iar la Paris. Şi avea să nu se mai întoarcă niciodată acasă. Anii războiului ce cuprinsese apoi ţara vătămaseră îndeajuns imaginea patriarhală a oraşului de provincie despre care se dusese deja vestea. Şi pentru că lumea nu stă pe loc, urmare unui vast şi generos program inițiat la nivel național pentru alimentarea cu apă potabilă a oraşelor ţării, în anul 1943 au descins în oraşul lui Brâncuşi inginerii Henri Theodoru şi Emil Prager. Primul, emul şi continuator al marelui profesor ing. Elie Radu, cel de-al doilea, îl avusese profesor și îndrumător pe nu mai puțin ilustrul ing. Anghel Saligny. Ei bine, aceste două mari personalităţi ale ingineriei româneşti aveau să se implice nesperat într-un atât de necesar proiect edilitar menit să astâmpere setea de… apă a locuitorilor urbei de pe Jiu. Şi astfel a apărut în peisajul urbanistic al oraşului Castelul de Apă, care a înmagazinat, atâta vreme cât a fost nevoie, un volum de apă de mai bine de 500 mc. Şi cum la vremea respectivă, regimul de înălţime al oricărei construcții din oraș își aronda cu politețe arhitectonic asumată respectul în fața Coloanei lui Brâncuşi, Castelul de Apă a trebuit şi el să fie ridicat la doar 30 metri, înălţime suficientă să asigure presiunea apei la robinet în casele orăşenilor din micul târg, cât era Târgu-Jiul la aceea vreme. Rezervorul de formă cilindrică având un diametru de 9.20 m este în întregime din beton armat și stă pe un inel de bază rezemat pe 8 cadre radiale tot din beton armat, având trei etaje. Întreaga lucrare este încastrată într-o fundație, de asemenea din beton armat, având un diametru de 13.50 m, o grosime de 1 m și executată la o adâncime de 4.50 m. Turnul central al Castelului, larg de 2.30 m, are o scară de acces spiralată. Rezervorul și turnul sunt protejate cu o zidărie de cărămidă, iar acoperișul, și el din beton armat, este învelit cu țigle în formă de solzi. Construit așa de inginerul Emil Prager, Castelul de Apă avea o frumoasă alură arhitectonică și se încadra armonios în ansamblul urbanistic local.” Apoi, întru adormir(i)ea oricărei şanse ca obiectivul „Castelului de Apă” să aibă pecetluiri de punct turistic al oraşului Târgu-Jiu, a fost cedat de oficialităţi pentru amenajarea unei staţii de benzină. Indignarea legitimă a autorului articolului: „La noi nu s-a putut face nimic. Zarurile fuseseră altfel aruncare. Unul dintre mai marii locali ai momentului, ajuns peste ani chiar angrosist de piei de… struți, ne recomanda, la o adică susținându-ne demersul, să cumpărăm noi Castelul de Apă în eventualitatea că ne țin… baierele pungii. Fosta locație a ajuns a fi doar Stația Petrom nr. 16 Castelul de apă de pe B-dul Ecaterina Teodoroiu nr. 1A. O soluție juridic ilegitimă.” Celor ce au uitat, dar şi celor ce şi-au băut joc de istoria oraşului, noi le prevedem o lume atât de albă…