GORJEANUL ARGHEZI – JUMĂTATE SECUI! – Într-un articol din revista “Portal Măiastra”, nr.2 (43)/2015, autor Vladimir Udrescu, pare a se pune capăt unei enigme căreia i se dă de urmă de cele mai multe ori o dată la un secol: “Secuianca Ergézi Rozália – mama lui Tudor Arghezi!” Iar bogăţia dezlegării respective se leagă bine, mai ales că: “Însuşi scriitorul a iscat litigii în această privinţă. Nu puţine dintre susţinerile sale au derutat, la rându-le, istoria literară, indicându-i piste dubioase. Astfel că biografia lui continuă a avea alura unei lecturi infidele, cu inserţii confuze, cu incertitudini derutante” – constată pe bună dreptate V.U. Îi invit pe cei interesaţi de viaţa (a)propritarului de la Mărţişor – Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, născut la 21 mai 1880, decedat la 14 iulie 1967 – să nu rateze publicaţia cu pricina!

S-A NĂSCUT LA TÂRGU-JIU! – “Cel mai mare poet ortodox din literatura universală contemporană” – s-a născut la Târgu-Jiu la 22 iulie 1945, Daniel Turcea, fiind considerat de pr. prof. Dumitru Stăniloae, pe bună dreptate: “cel mai mare poet ortodox…”. A fost primul dintre cei patru copii ai colonelului Gheorghe Turcea şi Mariei, profesoară de matematică. Copilăria şi adolescenţa unuia din marii poeţi creştini ai secolului trecut le-a petrecut însă la Piteşti, absolvind acolo liceul, în 1963, şi Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”, la Bucureşti, în 1968. S-a dus la cele veşnice în 28 martie 1979, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. În volum, Daniel Turcea a debutat la Editura Cartea Românească, în 1970, cu “Entropia”, afirmându-se astfel între poeţii de vârf ai ţării. Următoarea – şi, de fapt, ultima carte – ,,Epifania”  i-a apărut la aceeaşi editură, în 1978. Poetul era înzestrat cu o erudiţie bogată, cunoscând matematicile superioare, fizica atomică, chimia, anatomia, filozofia, istoria artei, literatura. În Prologul intitulat “Viaţa fratelui meu” la cartea “Daniel Turcea, Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină”, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, Lucia Turcea, sora poetului, povesteşte (citat lung): ”(…)Pentru că a trăit relativ puţin, viaţa lui s-a desfăşurat cu o intensitate maximă. Tot timpul spunea că n-are timp. Tot ce făcea: citea, scria sau se ruga, postea sau mergea la Biserică, alerga să facă milostenii, făcea cu dragoste şi cu o fervoare greu de imaginat! O viaţă ca un stâlp de flacără înaintea deşertului a unui om care, din cel mai vicios, ajunsese să spună: nu sunt poet, mi-e sete de Lumină! (…)Tinerilor de azi, a le spune ce era de fapt pe vremea aceea, este egal cu a ara marea. Ei nu pot pricepe şi, cu siguranţă, îl vor întelege mai greu pe Daniel. (…)Şi iată că trăim acest veac unde mulţimea de credinţe şi denominaţiuni au împins ura şi vrăjmăşia dincolo de orice limite. La 14 ani, mi-a spus ceva care m-a pus pe ganduri: <<Un savant al mileniului doi/ a grefat unui tanc/ aripi de porumbel/ iar unui porumbel,/ şenile de tanc!/ De atunci, vietatea ameninţătoare/ umbla prin lume cu turela deschisă necontrolat/ şi niciodată n-ai să ştii,/ şi ai s-aştepţi înfri­gurat/ să ţi se aşeze pe umăr/ şi să explodeze>>. Am realizat (ca un copil ce eram) că acest om are o gândire profundă, care depăşea cu mult vârsta lui. N-am înţeles mai nimic din cele spuse, dar imaginea era de domeniul fantasticului. Aveam o anumită sfială în faţa personalităţii şi delicateţii lui covârşitoare. El însuşi are o mărturisire fără echivoc: <<Mi-e dor de Tine, Doamne!/ Sunt dintre cei ce au vazut minuni,/ sunt dintre cei ce s-au plecat învinşi;/ şi, cu uimire,/ s-au ridicat, având/ – fie şi doar o clipă(!) -aceeaşi împăcare/ de la-nceputul lumii! Eu am fost/ mort/ şi-am inviat! Mi-e dor/ de Tine, Doamne, de Eternitatea/ fără cuvânt şi fără/ ce-i al meu,/ om sunt, atât/ voi fi în Dumnezeu!>> I-a fost atât de dor de Dumnezeu încât a plecat în veşnicie la vârsta Celui Răstignit şi înviat din morţi!”
Daniel Turcea s-a apropiat de unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei – părintele Arsenie Papacioc. Şi mai mult, Dumitru Stăniloae, autoritate proeminentă a teologiei europene din secolul XX şi cel mai mare teolog român, considera poezia lui Daniel Turcea ca fiind aproape de “Imnele dragostei dumnezeieşti” ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Pentru generaţii întregi Daniel Turcea va fi însă Poetul, şezând alături de Tudor Arghezi, V. Voiculescu, Ioan Alexandru. Iată de ce, oficialităţile Târgu-Jiului şi instituţiile cultural, prea ocupate cu atâtea manifestări inodore – simpozioane, festivaluri, confesiuni, mere de aur, pomeni şi chiolhanuri – au datoria măcar a unui semn comemorativ în cetate – dovadă zămislirii pruncului Daniel Turcea!
O NOTĂ DIN LUNGA PRIMĂVARĂ… RECE – Ziarele gorjene au semnalat, pătimaş – chiar cu excelenţă! – realizarea filmului documentar de promovare a judeţului Gorj “Acasă la Brâncuşi”, a cărui vizualizare de gală s-a petrecut tocmai în ziua în care se numărau 139 de ani de la naşterea sculptorului gorjean. Iată, mi-am zis, ce a putut face patria recunoscătoare pentru marele artist Constantin Brâncuşi! Şi totuşi, am ezitat o vreme să-l văd. Neîncrezător şi în gusturile filmice ale altora. Mai ales că presa gorjeană deja s-a infectat definitiv cu un tifos bleg, având şi mâna dreaptă amputată… În cele din urmă, m-am pus în faţa calculatorului, am dat câteva clicuri pe Youtube, cu gândul să mă las cucerit de… “cel mai frumos film de prezentare al unui judeţ din România” (presa cea năzbâtie!). La a cărui realizare au contribuit: Consiliul Judeţean Gorj, Serviciul Public Salvamont şi Salvaspeo Gorj – într-o producţie “Sfinx film” România. Şi n-a lipsit mult ca filmul să-mi placă. Imagini curate, plaiurile minunate, cuceritoare. Textul însoţitor, comentariul însă – în limba lui Shakespeare – a suferit major. Iată un fragment: “Românul, gorjeanul, Constantin Brâncuşi, considerat părintele sculpturii moderne, a dăruit Târgu-Jiului o operă inestimabilă. Simbol al trecerii victorioase prin portalul vieţii, Poarta Sărutului pare o poartă de trecere către un alt tărâm. Motivul unirii dintre bărbat şi femeie a fost şlefuit de Brâncuşi până la esenţă, până la ideea de sărut.” Şi-apoi, bine că “Poarta Sărutului pare doar o poartă de trecere(…)”, eu, confuz, gândind altceva. “La Masa Tăcerii sunt 12 clepsidre, 12 scaune, câte unul pentru fiecare ceas al zilei sau al nopţii, câte unul pentru fiecare apostol şi în mijlocul acestora – o masă rotundă perfectă, adusă din ancestrala lume a satului românesc.” Iarăşi nu mă pot dumiri: clepsidre sau scaune pentru fiecare ceas… “Coloana fără Sfârşit este o axă a lumii, menită să sprijine bolta cerului pentru veşnicie, calea de înălţare a spiritului, de accedere în Eternitate. Brâncuşi spunea: Du-te! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.Poate cea mai cunoscută creaţie a lui Brâncuşi Coloana fără sfârşit este considerată a fi vârful artei moderne, dar şi un simbol artistic al României.”
Textul filmului, scris de urechişti, nu spune nimic despre jertfa cetăţenilor oraşului Târgu-Jiu în primul război mondial, cu ocazia luptele de de apărare de la Jiu! Brâncuşi, românul nostru, întru omagierea celor ce s-au jertfit a înfăptuit “Ansamblul Monumental Calea Eroilor”! Filmul “Acasă la Brâncuşi” îl are ca producător pe Radu Tora. În echipa realizatorilor figurează şi alte nume de noi (re)cunoscute: Ion Călinoiu – Project Manager; Sabin Cornoiu – Production Coordinator; Location Manager Alin Şipanu; Script Supervisor Ovidiu Popescu; Muzeul Judeţean Gorj Dumitru Hortopan; A.P. Doina Gorjului Gheorghe Porumbel. Chiar aşa!
O CARTE A MĂRTURISIRII DE DUPĂ-AMIAZĂ – Efortul scrierii unei cărţi de poezie este unul plin de îndrăzneală, dar şi unul generos, asemenea unui foc din resturi de corabie, în prag de iarnă, pe o insulă de departe. Unde Dumnezeu n-a apucat să aşeze decât oameni singuri, Constantin Bunilă sosind fără alte ceremonii decât cele ale vieţii pe-o copertă frumos ilustrată de un prieten din oraşul minier Motru. „LA CEAI CU UMBRA” se iveşte dintr-o litieră stingheră. O deschid şi simt o spaimă scurtă, creştină: “Vino să-mi schimbi cămaşa cea subţire/ În care transparent nu mai încap./ Pantofii mei, cu tălpile tocite/ De-aşa călătorii cum nu mai sunt,/ Adună testamente necitite/ Şi-ntorc sămânţa liniştii-n mormânt./ Auzi? Se mişcă umbra! N-a murit,/ Şi eu credeam că ceaiu-i otrăvit…” – La ceai cu umbra. Poetul, aparţinând prin vârstă celor ce au trăit din plin sub două stăpâniri îşi asumă suprafeţele mari, repetate de atâtea ori, ca un plâns telepatic. Un jurnal al tuturor dimineţilor se sfârşeşte în versuri de felul: “Mama s-a întors în eternitate/ Cu doi stropi de rouă într-o mînă moartă/ Şi-a lăsat o poartă, spre singurătate/ Gata să închidă drumul mai departe/ Vai ce cale falsă am bătut cîndva,/ Dumnezeu mai ştie către a cui ogradă/ Mi-au venit aievea soli de mucava/ Şi-au cerut icoana versului, s-o vadă/ Ce destin duios, demn de căutări/ Şi durerea umbrei dusă în camară/ Sună paşi de suflet fără de cărări/ Clopotul iubirii trage să nu moară/ Mă învîrt în cercul ce rămîne mic/ Fac un pas spre lume şi apoi abdic.” – Unei icoane. Supus unui bioritm anume şi dăruit cu bunăvoinţă, C.B. îşi asumă cu sinceritate următoarele: “Of, Doamne! Prin cuvinte când cutreer/ Pricep că nu-s poet ci doar un greier.” Constantin Bunilă face parte dintr-o generaţie de entuziaşti, contrat fiind, prin urmare, de o umilinţă sălbatică, nejustificată. Iar imitarea unei oarecare discipline aliniază oaze: “Ruptă din inimi, dăltuită-n soare/ Lumina care știe să vorbească”; ori “Într-o noapte de vid (ce-a mai lungă din toate)/ Atacam pe ascuns universul de rouă/ Secerînd bucuros numai stele necoapte/ Si-au rămas niştre stropi să mă-mpartă în două”. “La ceai cu umbra” este o viitoare carte a mărturisirii de după-amiază, iar Constantin Bunilă pare stăpânul tuturor amurgurilor…