LA TÂRGU-JIU – UN SEMN IUBIRII DINTRE MARIA TĂNASE ŞI BRÂNCUŞI! – Târgu-Jiul îşi ratează din plin trecutul ca să eşueze lamentabil în viitor. Mărturia cea mai la îndemână poate fi chiar urâţenia urbanistică de pe Calea Eroilor. Unde – mai ales după 1989 – s-a construit cu un zor nebun (ca pe uliţa veche Grigore Săftoiu!) după planurile unor căciuli ce acopereau doar capete fisurate. Iar paranghelia cu siguranţă va continua, întrucât promisa includere pe lista UNESCO a operelor brâncuşiene se zice că se va realiza… cu amănuntul, pentru fiecare piesă a artistului, nu ca un întreg (Ansamblu Monumental!), cum l-a conceput Maestrul, ca să omagieze jertfa locuitorilor oraşului ce au ţinut piept pentru câteva zile înaintării vrăjmaşe la 1916. Cu siguranţă, la sfârşitul anului se vor oficia din nou căsătorii la Poarta Sărutului. Alt semn mai rău de uitare a vitejiei gorjeneşti nici că se putea.
Constantin Brâncuşi va dăinui însă în istoria artei modiale, în poeme, în poveşti şi în legende. Hobiţeanul a şi iubit. Şi a iubit cum se obişnuieşte prin părţile locului, până târziu, şi chiar de la 62 de ani tot înainte. Întâmplarea de care scriu aici s-a petrecut în 1938, la Paris, unde se organizase o expoziţie de artă populară românească la care a participat şi marea cântăreaţă Maria Tănase. Acolo s-au văzut pentru întâia oară. Ea avea doar 25 de ani, şi bătea tare de tot la porţile afirmării, el era un artist foarte cunoscut, la maturitate. Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi au trăit clipa cea repede până în 1939, spun sursele, cu ocazia Expoziţiei Internaţionale de la  New York, unde Maria i-a cântat preşedintelui Statelor Unite Franklin Roosevelt, având un succes imens. Literatura relaţiei celor doi – Brâncuşi&Maria Tănase – consemnează următoarea zicere a sculptorului: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Auzi? Mă-nţelegi?”

Maria Tănase a colindat meleagurile maturului său iubit chiar în anii din urmă ai vieţii. Îşi dorea să înfiinţeze o şcoală de folclor la Târgu-Jiu. Vremurile tulburi şi trecerea sa grăbită dincolo (22 iunie 1963) i-au fost potrivnice. Semnele vieţuirii puţine a Mariei Tănase la Târgu-Jiu nu s-au pus. S-a dat în schimb nume unui cinematograf: “Sergiu Nicolaescu”; i s-a amplasat respectivului şi un bust de (proastă) poveste. Regizorului aflat în slujba unui regim căruia nu i-a păsat de adevărul istoriei noastre!
CARTEA JIULUI DE SUS– „Spiritul Pandur şi sufletul gorjenesc”, antologie, prefaţă, studiu introductiv şi note de Zenovie Cârlugea, a apărut anul acesta (2014) la Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj. „Operă de pionerat (să-i zicem pe nume, fără împăunări provincialiste!), lucrarea de faţă se dovedeşte atât <<Carte de identitate>> a sufletului gorjenesc, cât şi <<Pecete spirituală>> a unui ţinut de sine stătător (<<strofa de graţie a României>> – Sabin Velican) în care se păstrează imemoriale mărturii istorice, arheologice şi de artă rupestră, dar şi realităţi ale unei tradiţii în forme autentice de vieţuire continuă într-un asumat specific identitar” – scrie în al său Cuvânt înainte profesorul Zenovie Cârlugea. Cel care, în 528 de pagini, a adunat mai ales din presa de odinioară, dar şi din alte scrieri memorialistice ale unor istorici şi scriitori importanţi (Marin Sorescu, Paul de Alep, Nicolae Densuşianu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Iorga ş.a.) texte reprezentative ţinutului şi oamenilor Gorjului. Ultimul capitol al cărţii – O sută de ani de poezie în Gorj – fiind dedicat unor poeţi gorjeni de altădată, Anuţa Barbu, Alexandru Pelimon, Nicolae Burlănescu-Alin, Emanuel Părăeanu, Vasile Lascăr şi alţii, treizeci cu toţii. În fapt, întreprinderea cercetătorului şi scriitorului Zenovie Cârlugea este extrem de pasionantă şi atât de folositoare oricărei biblioteci, oamenilor de cultură, instituţiilor reprezentative ale judeţului Jiului de Sus.

UN ORAŞ SIMPATIC – Iată un text selectat de profesorul Zenovie Cârlugea ce aparţine lui Liviu Rebreanu, publicat în Jurnal. I., carte apărută la Editura Minerva în 1984, care prezintă Târgu-Jiul aşa: „Sosesc la Tg.Jiu cu trenul cel mai încet din lume: Gorjul dornic de a fi cel dintâi, ca şi americanii, izbuteşte să aibă un record mondial: încetineala trenului, care face aproape cinci ore pentru 65 km. Şi încă e tren accelerat! Ce-o fi cele de persoane sau de mărfuri? Tg.Jiu e simpatic, deşi vremea e oribilă: lapoviţă şi frig. Birjarii cu umbrele toţi. Oamenii se cunosc toţi: deja în tren te simţi într-o familie. Străinul e obiect de minunare. Cine o fi? Ce caută? (…) Oraşul, câteva străzi. Câteva clădiri. Monumentul lui Tudor Vladimirescu. Idealul lor să aibă, între catedrală. Şi monumentul Ecaterinei Teodoroiu, care e de fapt Todoroiu. Li-e ruşine că Slatina o are făcută de Măţăoanu şi râvnesc sî aibă şi ei una de Schmidt-Faur. Fiecare gorjean îi povesteşte despre Caterina lor. Fiecare spune altceva despre ea. Toţi ştiu adevărata poveste, care nu e cea care circulă oficial. Unul mai ales îmi spune că a fost dezaxată: un ofiţer, care e acum maior de intendenţă undeva, a trăit cu ea, care avea o vagă şcoală de moaşe, apoi a adus-o la Bucureşti într-un vag institut, de unde s-a întors la începutul războiului. Mama ei trăieşte: un frate al ei a murit în război, sergent etc. Dar toţi arată locul unde jienii au opus rezistenţă pe malul Jiului, pe dig, lângă pod…”
MIHAI AMARADIA ÎN „RAMURI” – În numărul lunii decembrie a.c. al revistei craiovene „Ramuri” îi descoperim poetului gorjean Mihai Amaradia patru frumoase texte de dragoste. Redăm unul: „Ca să desluşim lucrurile mai pe larg,/ după două ispititoare nelămuriri,/ ultima premeditată îndelung de donzela Elisea,/ dom Miguel sfredelea cu privirea acelaşi corp ceresc numit Dumnezeu,/ femeile cu trandafiri roşii în păr oftau şi se rugau să-i treacă,/ vânturile din acele părţi se preocupau să-i sufle lăcrimările/ şi dom Miguel tăcea îngrijorător, semn rău.// Oraşul era în primejdie şi clocotea în nelinişte,/ se jurase în biserică să nu mai scrie poezie pentru vreo femeie/ şi totul a fost lăsat aşa o vreme,/ un miros necunoscut venea dinspre fluviu,/ zilele deveneau tot mai întunecate şi bărbaţii nu mai mergeau după trestie,/ puteau să-şi taie mâinile,/ veneau veşti cum că în oraşul Elefantinha la 10 mile depărtare e soare şi totul decurge normal./ Dom Santiago privea acelaşi corp ceresc nevăzut numit Dumnezeu.// A fost convins cu greutate şi sub ameninţarea machete/ bărbatul celei mai frumoase femei,/ abia s-a lăsat înduplecat s-o lase să meargă să-l ispitească,/ de la nimeni altul nu s-a putut afla nimic,/ din auzite se pare că întâmplarea aceasta a avut o urmare neplăcută.// Într-o dimineaţă de duminică dom Miguel Santiago de Amaradia/ s-a întâlnit în piaţă la taraba cu pepeni galbeni cu donzela Ana Maria Munez,/ a condus-o cu privirea la vale şi s-a răsărit de soare/ -Nu te pot vedea de aşa mulţi trandafiri mărunţi de pe rochia ta./ – Atunci s-o dau jos./ Din pielea albă a donzelei Ana Maria Munez s-a luminat de-o duminică,/ în săptămânile ce-au urmat cetăţenii toţi au spălat oraşul,/ lucrurile s-au aşezat, el i-a oferit cotul, ea l-a apucat. FIM” – primeiro poema de Miguel Santiago de Amaradia para donzela Ana Maria Munez.