LUMEA TOATĂ E O SCENĂ… – În perioada 2 – 5 iunie a.c., pe scena Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, s-au jucat spectacole în cadrul ediţiei a XII-a a Festivalului Naţional de teatru pentru elevi, studenţi şi tineri actori „Constantin Stanciovici-Brănişteanu” (programul secţiunii opţional preuniversitar). Au evoluat trupele unor licee gorjene, respectiv: Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, Colegiul Naţional „Gheorghe Magheru”, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Bumbeşti-Jiu – şi trupa „Trepte” a Centrului Cultural Judeţean Călăraşi. La finalul manifestării s-au acordat următoarele premii: locul I – Trupei „Trepte” pentru spectacolul „Actoreşti”, locul II – Liceului „Mihai Vireazul” pentru spectacolul „Casieria de gonguri” de Octavian Dobrişan, locul III – Colegiului Naţional „Gheorghe Magheru” pentru spectacolul „Gaiţele” de Al. Kiriţescu, menţiune – Colegiului Naţional „Ecaterina Teodoroiu” pentru spectacolul „Textul înainte de toate” de Doru Moţoc; premiile pentru interpretare: la fete – în ordine, Ilinca Ioana Neacşu, Maria Claudia Radu, Diana Niţu, (toate de la Călăraşi) şi o menţiune – Ciocan Roxana Florina, de la Bumbeşti-Jiu; la băieţi – Pamfiloiu Robert, Popescu Adrian (ambii de la Colegiul „Gheorghe Magheru”) şi Mihai Ţucă – de la Colegiul „Ecaterina Teodoriu”.

BISERICUŢA LUI ARGHEZI – În numărul 2 (39)/2014 al revistei gorjene de cultură “Portal-Măiastra”domnul profesor Zenovie Cârlugea semnează documentarul “Tudor Arghezi şi lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu” ce ne-a reţinut cu adevărat atenţia. Iată cum arăta lagărul şi oraşul, din relatarea lui Baruţu T. Arghezi, venit să-şi viziteze tatăl la închisoare prin octombrie 1943: „La Târgu-Jiu plouase. Noroiul se înfrăţise cu priveliştea neagră a gării inundate odată cu sosirea trenului, de strigăte, văicăreli şi ghionturi. Domnii de la clasa întâia fugeau după trăsuri, în vreme ce călătorii de pe acoperişurile vagoanelor îşi aruncau bagajele neamurilor de jos, descoperite prin ţipăte şi fluierături. Soldaţi în cârje, femei în broboade negre, copii cu picioarele goale. Un ţignal rupe hămăiala generală, urmat de tropot de bocanci şi comenzi militare: dintr-un vagon «special» cobora o «comisie» de ofiţeri superiori, primită cu un protocol improvizat ad-hoc: colonei şi maiori, aşteptaţi de cele trei birje ale oraşului, rechiziţionate. Mergeau la unicul hotel şi de acolo la lagăr pentru nişte controale. Mă iau după golul făcut prin muţime de trecerea lor şi urc în căruţa care luase geamantanele, spunând ordonanţei că şi eu merg tot acolo unde se duc şi domnii ofiţeri. Ţăranul îmbrăcat soldat m-a luat cu el pe capră şi m-a dus în «centru», la Hotelul Regal… Paşii spre lagăr i-am făcut pe lângă Coloana Infinită, neştiind atunci că şi celălalt oltean, Brâncuşi, suferea de dorul ţării libere, de dragul Peştişanilor lui străbuni şi de depărtările tot mai adânci de vatra lui. O cărare pietruită pe lângă un gard fără sfârşit şi câteva sentinele profilate, pe depărtările Retezatului (Parângului,n.ZC.), ca nişte stânci. O somaţie, un interogatoriu, un pas dincolo de sârma ghimpată. Am fost dus apoi direct la comandantul lagărului, în biroul căruia l-am îmbrăţişat, plângând, pe tata”.

Tot din cuprinsul articolului semnat de Zenovie Cârlugea aflăm şi cum, în 1943, toamna, din lagăr, Tudor Arghezi îi scria prietenului Valeriu Anania, pe care-l credea retras la Mănăstirea Polovragi, următoarele: „17 oct. Ziua Domnului, 1943. Blagosloveşte, Părinte Anania! Dacă eşti la Polovragi şi încă nu ţi-ai început medicina la Bucureşti, rândurile mele o să-ţi spuie să suntem vecini de mănăstire, cuvioşia ta la schit şi eu la lagăr, tot un fel de monahism şi aici, cu diferenţa că această chinovie, din care îţi trimit amintirea mea, e cam internaţională şi eterodoxă. Avem şi noi o bisericuţă, gata construită, de curând, şi încă nesfiinţită, curată şi clară ca un chivot de altar, şi am găsit într-însa un zugrav foarte bătrân, lipit cuochii şi pensula lui albastră, de faţa proaspătă a lui Iisus. Parângul de colea, de peste drum, se uită drept în turla ei, ca o icoană de piatră a lui Dumnezeu. Ţi-am rămas de mult dator un răspuns la o scrisoare a cuvioşiei tale, lungă, primită acasă, în Bucureşti. Amânându-l în fiecare zi, zilele s-au făcut săptămâni şi săptămânile luni, fără să mă fi învrednicit până azi, când stăm alături, în marile seninătăţi ale Carpaţilor, să iau odată condeiul din călimară pentru tânărul meu sihastru. Sunt localnic al Târgului Jiilor lui Tudor, a căruia statuie mică mă aşteptam să o găsesc de multe ori mai înaltă, grandioasă ca şi destinul pe care l-a servit, cum îl mai slujim unii din noi, în răspăr cu vremea, şi azi de la zintâi ale lunii. Lucrez la o piesă de teatru, făgăduită Teatrului Naţional pentru luna asta, citesc şi cred în viitorul şi puternicia neamului nostru, căruia fiecare din noi, în felul lui, i-a dat din inima şi din cugetul lui câteceva. La vârsta mea, nu i-am putut da mai mult ca nişte slove durute, care au fost socotite păcătoase. Mă îmbărbătează însă umbra lui Tudor şi încă ceva, copaia din care îmi iese obârşia şi în care taică-meu a fost legănat cu piciorul bunicii mele, la furcă, pe aici prin prejur, la Cărbuneşti, acum 80 de ani. În rugăciunile schitului aduţi aminte, Părinte, şi de robul lui D-zeu, care te îmbrăţişează. Tudor Arghezi”.

Cu privire la bisericuţa ridicată în incinta lagărului, lăudată de marele poet Tudor Arghezi aşa de minunat în scrisoarea redată mai sus, un localnic în vârstă, nea Ionel, de pe strada mea, îmi povestea alaltăieri în ce fel ea a dispărut în anii ce au urmat desfiinţării locului de detenţie. Nea Ionel avea pe-atunci doar 10 – 12 ani, locuia în zonă şi mergea cu vitele la păscut. “Şi parcă ne-ar fi spus cineva ca să distrugem tot, cu sălbăticie, să luăm de-acolo toate scândurile bărăcilor, uşile, icoanele… Eu am luat o piatră de la policandru, pe care multă vreme am ţinut-o acasă şi nu ştiu când s-a pierdut. Cred că nu se mai dorea atunci de către autorităţile comuniste nici măcar o urmă a lagărului, nici măcar o amintire a bisericuţei de lemn”.

Însă, îmi închipui că prezentele vremuri ne-ar putea face pe toţi mai deştepţi, altfel decât ceilalţi, din generaţiile duse. Iată de ce, se poate spera ca pe locul bisericuţei din lemn a lagărului de internaţi politici de la Târgu-Jiu, de care Tudor Arghezi pomeneşte în scrisoarea către Valeriu Anania, să se ridice alta, la fel ori mai frumoasă – ca nevoinţă sufletelor din cartierul de tineri aflat la o aruncătură de băţ. Să i se spună chiar “Bisericuţa lui Arghezi”, să se bucure şi Dumnezeu, că noi chiar ne-am deşteptat, am început să ne respectăm înaintaşii, cumva…