„TRĂIASCĂ ROMÂNIA DODOLOAŢĂ!” – La 1 Decembrie 1918 lumea românească a purces spre Alba Iulia ca să participe la Marea Adunare a Unirii. Ducând cu ea furia atâtor secole, dar şi iertarea altora ce vor urma. Poetul Lucian Blaga a fost, de asemenea, prezent pe câmpul cu poporul adunat la măreaţa înfăptuire istorică. Iată ce povestea el în volumul postum – „Hronicul şi cântecul vârstelor„: „Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribună… Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (…). Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor, zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele. Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir (…) Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!” (acest «dodoloţ» era în Lăncrăm cuvântul curent pentru «rotund»)”.
CAZUL ARGHEZI – Însă scriitorul Tudor Arghezi n-a trăit pe aceleaşi coordonate marele eveniment al Reîntregirii. În timpul primului război mondial, scriitorul a ales să rămână în Capitala invadată de armata germană (la 5 noiembrie 1916 se căsătorea cu Paraschiva!) şi a publicat la „Gazeta Bucureştilor”, organul de presă al ocupantului. După înfrângerea Puterilor Centrale, Arghezi a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare pentru colaborare cu inamicul, alături de alţi câţiva ziarişti, având aceeaşi vină: I. Slavici, D.T. Karnabat, M. Sărăţeanu şi Grossman-Tăutu. Cu privire la acele vremuri, ar mai fi de spus şi faptul că potrivit cercetărilor istorice din urmă, s-a constatat că foarte mulţi oameni politici ai momentului erau germanofili, iar  toate planurile de campanie ale Marelui Stat Major din 1914 erau concepute exclusiv în ipoteza unor războaie cu Rusia sau Bulgaria… Acela fiind contextul în care, în luna noiembrie 1917, în „Gazeta Bucureştilor”, Tudor Arghezi scria: ”Transilvania, pe care cafenelele din Bucureşti o anexaseră cu mult înainte de declanşarea războiului, nu mai ispiteşte nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un sylf nefericitei regine Maria, nu mai formează idealul de găteală solemnă decât al vreunei prinţese de ospiciu”.
Însă în văzduhul limpede al României Mari, trădarea de ţară s-a numărat nu în zmeie de hârtie ci în condamnarea scriitorului la anii de temniţă. De unde, după doar câteva luni, este graţiat prin interveţia lui Nicolae Iorga.
O VIAŢĂ CU SEMNUL PIZMEI… – La Tudor Arghezi, trebuie s-o spunem, a existat şi un cuibar rău pentru o fiere ce da, de atâtea ori, precum un iaz cu şerpi, substanţă vâscoasă şi otrăvită pe-alăturea. Episodului de mai sus, al colaboraţionismului cu ocupantul, îi alăturăm întâmplarea potrivit căreia, la un moment dat, pe întinderea anului 1939, scriitorul s-a îmbolnăvit în mod enigmatic. Iar maladia şi unele dintre simptomele ei au iscat nelinişte şi zbucium în lumea medicală. Arghezi era ţintuit la pat, desfigurat şi aşa de disperat. Cei din jur erau speriaţi. Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei româneşti, chiar a pronunţat cuvântul cancer, îngrijindu-l însă în continuare cu o măsură aşa de mare, profesionistă. Mai târziu, lui Arghezi, care şi-a revenit în mod spectaculos – după  o injecţie misterioasă făcută de doctorul D. Grigoriu-Argeş – verdictul de moment al medicului i-a trezit reacţii adverse. Căci, la moartea profesorului Dimitrie Bagdasar, în 1946,  avea să-i încheie necrologul cu o urare  atât de imorală, dar obişnuită la Arghezi: „Fie-i ţărâna uşoară şi parfumată”...

“FĂT FRUMOS” – Un poem dedicat de Tudor Arghezi regelui Carol al II-lea : “Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,/ De nu se mai zăreşte nicăierea,/ Oricât şi-ar pune soarele puterea,/ Oricât s-ar pogorî luna de jos?/ Cum va voi, căci vrednicul urmaş/ Al lui Ştefan şi Ţepeş împreună,/ Ridică şi altare din stei pentru vrăjmaş,/ Dar şi ţepoaie-nalte, cu proţăpirea bună”.
„UN  IMPOSTOR: DL. TUDOR ARGHEZI” – …de Miron Radu Paraschivescu: „La început a fost numele. Pentru toată lumea, Tudor. În realitate, numai T. Nu ştim cine îi va fi spus ca Pandurului, dar poetul din Mărţişor s-a ferit, decent şi consecvent, să-şi spuie cum nu trebuie. Pretutindeni, de când îl ştim, de când îl citim, e iscălit doar cu iniţiala. N-a vrut să uzurpeze. I-a fost teamă. Ce avea el de-a face cu Tudor? Nimic.
Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria poeţilor ce mor prea târziu; după ce s-au compromis atât de rău încât nici o minune nu-i mai poate ridica: nici chiar talentul.
Şi dacă e dureros destinul poeţilor stinşi din viaţă la vârsta iluziilor, este şi mai tristă soarta celor care nu pleacă la timp. Până ce nu devine penibilă. Ca a lui, de acum.
A fost şi – încet dar sigur – sfârşeşte de a mai fi lauda şi ruşinea unei generaţii, acea a tinerilor cititori de poezie de după războiul trecut. Dar dl. Tudor Arghezi a fost mai degrabă eroarea acestei generaţii, dacă nu chiar a două. Omul nu e decât un impostor.”
MARELE POET –  Ridicând însă ochii spre cer, cuprindem însă un Tudor Arghezi uriaş, până la săvârşirea totală a poeziei : „Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas…/ Dar şi Tu văd că-ncepi glumi cu mine./ Nu mai am suflet, nici inimă, nici glas./ Îs buruiană. Sunt mărăcine./ Tu rabzi să m-asuprească greu duşmanii./ Aştept cu ceasul şi Tu rabzi cu anii./ Mă ocolesc, privind încoace toţi,/ parc-aş fi fost o gazdă de derbedei şi hoţi” – Psalm, Tudor Arghezi.