VIAŢA ECATERINEI TEODORIU – Am să consider şi eu, ca mulţi alţii, că identitatea precisă a Ecaterinei Teodoroiu, în toate punctele cardinale, este cea de Erou al primului război mondial. Adaug şi faptul că orice spirit treaz şi bine odihnit întotdeauna caută, de atâtea ori cu faţa spre lumină, înscrisuri de sprijin. Documente ce se arată de multe ori târziu, dar tot aşa de încărcate de adevăr. Ca un ceas deşteptător de aplauze, în zilele din urmă am aflat de existenţa, în Arhivele Militare (fondul de Manuscrise al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”) din Bucureşti, a mai multor înscrisuri aparţinând Ecaterinei Teodoroiu (Cătălina Vasile Toderoiu – conform certificatului de naştere comunicat de domnul Ion Mocioi!), fiind date publicităţii de Marian Moşneagu în revista „Historia”. Pentru interesul imediat al gorjenilor, reiau aici, integral, doar o cuprinzătoare scrisoare, nedatată, a Ecaterinei Teodoroiu către comandantul Diviziei 2 Infanterie, de la care viteaza fată – dusă de val şi, pe alocuri, fără rigoarea necesară! – solicita sprijin în vederea participării cu arma în mână la război:

„Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar. Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele. La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj, a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători, sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare. Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei. În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale. Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj. Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri. În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi. Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa. Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie. M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu fata gazdei în pat. Acum şase zile am fost chiar la Iaşi la Palatul M.S. Regina pentru a obţine graţie trecerii şi cunoştinţei mele cu A.S. Regală Principele Nicolae câte ceva pentru a îmbunătăţi traiul soldaţilor din Regimentul meu 43/59 Infanterie. M.S. Regina m-a ascultat cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca imediat să mi se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. M-am înapoiat cu aceste daruri de la milostiva şi buna noastră Regină şi le-am împărţit chiar eu personal pe la companii, căci oamenii refuzau hrana nesărată. În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei sale. Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi îndată am venit la dumenavoastră, mult respectate domnule colonel, pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al diviziei dumneavoastră. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi de la Familia noastră Regală. Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez dumneavoastră ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut”.

Luând calea textului de mai sus, se cuvine să avem în vedere ca referinţe ferme şi cercetările lui Ion Mocioi, pe baza cărora cunoaştem că doar fratele cel mai mare, Nicolae, a murit pe linia frontului în 1916. Mistificarea activităţii de pe câmpul de luptă a tatălui şi a celorlalţi fraţi ai Ecaterinei Teodoroiu trecând într-o altă zonă, nu doar a exaltării tinerei în pas cu realităţile de campanie, cum precizează Marian Moşneagu (“Legenda Ecaterinei Teodoroiu: Ce spun Arhivele Militare”) în publicaţia menţionată mai sus… Şi aşa, cu gândul ascuns ca un colţ de lună, n-aş vrea să caut mai departe documente de pe urma cărora să mijlocesc o întoarcere în trecut cu o căruţă veche trasă de doi cai nepotcoviţi. De aceea, dau click pe youtube, la filmul artistic “Ecaterina Teodoroiu” realizat cu peste 30 de ani în urmă, de regizorul Dinu Cocea, având la bază un scenariu, atât de patriotard (pe-atunci, legenda o cam luase înaintea realităţii, astăzi aproape s-a risipit cu totul!), semnat de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă, cu Stela Furcovici în rolul principal. La filmările realizate în mare parte pe plaiurile gorjene au participat şi numeroşi locuitori ai Târgu-Jiului, mândri de Cătălina lor…

IN MEMORIAM, NICOLAE DIACONU (n. 12 nov. 1947, d. 26 iulie 2005) – “dar nici cu tânăra moarte nu am ce să fac/ de aceea îmi închipui uneori/ că oamenii buni sunt rânduiţi de Dumnezeu/ în cutiuţe cu flori, în muşcate mărunte.// din întâmplare aflu că moartea/ nu-i fluture şi nici licoare de ţurţure/ uneori pare atât de transparentă/ încât o pot bănui albă ca pe-o filă de scriptură.// tu, prietene, te-ai întors în tinda Domnului/ unde îngeresc în definitiv amurgurile,/ iar pe Dumnezeu nu-l poţi vedea decât din întâmplare -/ inima-i atât de aproape, atât de aproape.// în zori, mereu în zori, cineva, toarnă în pocaluri,/ în loc de agheasmă, noaptea/ şi nici atunci nu cred că îţi vei aminti/ sau nu te vei resemna.// mergi dincolo de lumina din ferestrele cerului/ dincolo de ai tăi şi dincolo/ de numele tău, de numele tău.// tu, bunule prieten, înţeleg că nu te poţi întoarce cu adevărat/ măcar acum, acum când nici cu tânăra moarte-ţi/ nu am ce să fac” – Un poem, de Alex GREGORA