ISTORIA SE JUDECĂ ÎN CLIPE – Zilele acestea, la Târgu-Jiu, pe aleile din centrul oraşului, sunt continuate operaţiunile de împestriţare cu aşa-zisele stele ale personalităţilor (nişte kitschuri! – din punctul meu de vedere – americănisme actoriceşti ş.a.). Astfel, după Constantin Brâncuşi, Tudor Vladimirescu, Elvira Godeanu, Sergiu Nicolaescu, Tudor Arghezi, i-a venit rândul Arethiei Tătărescu, preşedinta Asociaţiei Femeilor din Gorj, implicată în ridicarea monumentelor menite să omagieze vitejia şi jertfa localnicilor de la 1916, în luptele de la Podul Jiului. Evenimentul se va desfăşura sâmbătă, 26 octombrie a.c., la orele 9,30, în cadrul manifestărilor organizate de oficialităţi sub genericul “Calea Eroilor la 75 de ani”. Într-un interviu de acum câţiva ani, Sanda Tătărescu-Negroponte povestea ce relaţii avea familia sa cu marele sculptor: „În casa noastră erau două personalităţi – mama, de care se vorbeşte prea puţin, deşi era o Mecena, care şi-a canalizat viaţa mondenă în opere de binefacere şi în tot ce e artistic. Şi tata, cu politica lui. S-au înţeles, s-au admirat, au avut un cuplu minunat, dar nu interferau deloc. Tata înţelegea ce făceau artiştii, dar nu era foarte adept al lor. Iar pe Brâncuşi, un timp, nu l-a inteles deloc. Cea care a avut dorinţa de a-l aduce în Gorj să facă un monument a fost mama mea, prin Societatea „Liga Naţională a Femeilor Gorjene” în care mama a băgat banii ei. Brâncuşi a venit la Târgu-Jiu şi a facut un monument eroilor din Gorj căzuţi în primul război mondial pe un teren donat de mama mea. Şi Brâncuşi era gorjean, de la Hobiţa. Masa Tăcerii, Dumnezeu să mă ierte, este o masă de mămăligă oltenească, aşa cum întâlneam în toate casele olteneşti. La noi în casă, tata domina casa complet şi aveam toţi un cult pentru el – şi eu, şi fratele meu şi mama. Vedeţi, când ajungi la vârsta mea, ai o alta perspectivă asupra lucrurilor. Am crezut o lungă perioadă că toate acţiunile tatălui meu vor domina un moment istoric al României, o clipă, pentru că istoria se judecă în clipe. Ei nu, acum am ajuns să cred că tot ce va rămâne durabil de pe urma familiei mele este legat de numele de Brâncuşi. El va fi simbolul epocii aceleia, pentru că opera lui Brancuşi este arta care domină chiar spiritul mondial la ora actuală. Opera Brâncuşi e unica operă în aer liber. Să recunoaştem, Brâncuşi este un nume mare în arta contemporană”.
DOAR O TRANSCRIERE – În continuare transcriu un document de popor năuc. A fost dat publicităţii pentru prima oară de domnul profesor Zenovie Cârlugea şi aparţine primilor ani de comunism din România: “REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ, COMITETUL PROVIZORIU JUD. GORJ I, SECŢIA ARTĂ ŞI CULTURĂ, Nr. 2876/ Mai 17, 1949, CĂTRE, MINISTERUL ARTELOR ŞI INFORMAŢIILOR, SERVICIUL ARTE PLASTICE BUCUREŞTI. În şedinţa din 16 Mai 1949 ţinută cu colectivul agitaţiei şi propaganda P.M.R. s-a hotărât ca să se desfinţeze monumentul construit de Gh. Tătărescu din romburi subt formă de stâlp cu înălţimea de 29 m, din material de fontă despre care am dat note mai amănunţite anterior conf. unei adrese trimise de Dvs. referitoare la monumentele publice. Vă rugăm a decide şi a ne comunica la timp. SUBINSPECTOR CULTURAL, C. Ionică, Referent, D. Dragotă”.
Un motiv în plus ca Brâncuşi să aleagă să devină cetăţean francez în 15 iunie 1952 (data publicării noii sale cetăţenii în „Journal Officiel”, la 9 octombrie primind „cartea de identitate”).

COMISARUL – Un personaj al piesei de teatru “Coloana nesfârşită”, avându-l ca autor pe Mircea Eliade, este COMISARUL. Actul I începe cu el: “Maestre, să nu vă supăraţi, că eu vă rog ca pe un Dumnezeu! Şi doar atât vă rog: retezaţi-o la jumătate, maestre. Mai tăieţi din ea”. Acţiunea petrecându-se la „Târgu-Jiu, 1937. Curtea unei case la marginea oraşului (…)”. De unde, eu – aşa, visătoriu! – îmi pot închipui că tocmai comisarul de poliţie Ioan C. Popilian – eroul luptelor de la Podul Jiului – trecut în rândul drepţilor în ziua 16, luna ianuarie, a anului 1938, ar întruchipa personajul. În acest context, zilele trecute, ca să mai scormonesc un pic, am redactat o primă Scrisoare catre Ion (Iancu) Popilian: Dragă Iancule, Venirăm la mormânt – aşa de târziu – ca la un sanctuar regăsit chiar de clopotele ce bătură-n dungă şi ades apropierea duşmanului la Podul de peste Jii la 14/27 octomvrie 1916, când pe osia lumii nu se găsi semn ca să laşi tu oraşul Târgu-Jiu cucerit fără obolul sângelui de viteaz şi întocmai stârnit de pocnetul glonţului pătruns în fel de sfredel de foc prin chimir. Mai grabnică fiind moartea, licoarea aceea aparţinând unui imens asfinţit, de care ne facem cu toţii că nu ştim. Şi e aşa de frumoasă toamna la noi ca un crâmpei de cântec întors din ceruri – numai să încremenească în ondulaţii munţii, şi apele să zbuciume duhurile, într-un ulcior de brumă să adune câmpiile. Chiar nu ţi-aş spune cum de ne-a ridicat la veşnica ta iarbă aducerea aminte a 75 de ani de când moşul cu barbă pre nume Brâncuşi, dojenitor cu pustia, crescu din piatră şi fontă Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana fără sfârşit, la un tril-două de pasăre de locul braţelor tale încrucişate atât de firesc.L-ai întâlnit deja în cerescul repaos pe Constandin, în vâltorile supunerii, în Haos?Poate alcătuiţi împreună o volbură de nea ca să ne daţi de veste, cu ale voastre îngereşti suflete! Şi mai treceţi pe la orele noastre de istorie, numai în chip de fluturi din poveşti. Apoi, să ne ierţi, tu, dragă Iancule, de toate murmurele colinelor şi de umbrele mormintelor din jur, că uite din viaţa ta vrednică ce-a rămas. Pomenire veşnică!