*”AICI – ACOLO” – Expoziţie de artă plastică vernisată la Galeriile Municipale de Artă Târgu-Jiu, din strada Traian, nr. 27, autor Marcel Duţu. S-a născut în anul 1968, în oraşul Slatina, judeţul Olt. Este absolvent al Academiei de Artă din Bucureşti, promoţia 1989 – iată două repere necesare aici, în contextul unor lucrări de pictură realizate în tehnici mixte. Picurate lung cu pastă şi colate cu componente electronice, metoda numindu-se dripping – care se scurge.  Ritual de imagini lichide – nu la fel de perfecte ca formele scrise cu unghia de Natură. Cărora li se poate găsi un sens. Ori(ce) altceva. Sunt lucrări extrem de îndrăzneţe. Ce colectează  mister dar şi voci de bijutieri. De aceea îmi propun să aduc aminte faptul că ne situăm la început de mileniu 3. Şi-l aduc în ajutor, încă din anii  ’70, pe James Pollock, a cărui operă pare o punte de legătură între abstract şi concret. Marcel Duţu pictează însă cerebral, pe întuneric şi în singurătate. Nimeni altcineva nu i se alătură, nu-l ajută gâza, frunza ori lumina. Sunt pânze, spuneam, cărora li s-a adăugat tehnologie de azi. Plăcuţe de cupru cu circuite (diode, tranzistoare?) ca să dea impresia unui… creier artificial, şi mai consistent decât al (ex.) leului. Cu aşa picturi inteligente, artistul poate cu siguranţă să găsească potrivnicii în orăşelele noastre. Lucrările i-au ajuns însă în colecţii particulare din ţară şi străinătate.  În varianta noastră dintâi, toate cele de pe lumea aceasta poartă poezie – “Aici, Acolo” – pe dinafară sau pe dinăuntru.

Însă, cu nişte cuvinte atât de moi, la jumătatea întreprinderii noastre, doar publicistice, un artist gorjean aproape clasic, îmi porni a doua determinare aici. Mărturisesc că la început fu doar un semn cârtit ce nu lăsă sunete ori din care să rezulte în ce fel ar cântări neinspirata (de)punere picturală şi picurală, şi cam cât ar da el numai ca asemenea trăznăi să nu se mai întâmple pe simezele gorjene. Între timp, cineva(!) este necesar să fie făcut responsabil de colectarea ratată a aparatelor casnice de la domiciliu, totodată căutat la… carcasă, inventariată remorca salubrităţii şi pornit preventiv tratamentul anti-cyborg. Aşa, cu nămeţi grei de bitum căzu expoziţia de două săptămâni de la Târgu-Jiu a lui Marcel Duţu. Cine şi de ce să tresară, să se-nfioare, să viseze faţă-n faţă cu picurările atât de streine? Mi-ar fi plăcut să văd în lucrările artistului oltean expuse la Târgu-Jiu viaţa de ieri, de azi şi de apoi. Obosit să mă mai ascund, rostesc deplin un singur cuvânt – Nu!
*ARTA PICURĂRII – A fost invocată şi într-o situaţie ce cu greu poate fi înţeleasă: Christina Aguilera văzută la o procesiune de înmormântare cu puţin lichid misterios ce i se scurgea în jos pe picioare. S-a spus că artista a folosit un spray pentru asta, deşi oricine se putea gândi la orice altceva, orice altceva…
*”CRINUL SATELOR” – Numărul 24 – septembrie 2012, al publicaţiei periodice a Societăţii Cultural-Ştiinţifice “Jaleşul” Stolojani-Gorj s-a editat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale. Fondatorul revistei, în anii 1920 – 1924, a fost Gheorghe Găvan Jaleş,  iar seria nouă se datorează cercetătorului dr. Gheorghe Gârdu. “Crin frumos, imaculat,/ Albă floare a iubirii,/ Intră-n vetrele de sat/ Ca lumina împlinirii.// Înfloreşte mai departe,/ Ofilirea nu te prindă,/ Fii nemuritoare carte/ Şi a inimii oglindă!” – de Aurelia Găvănescu.  Între autorii prinşi aici cu texte, găsim pe Ion Cepoi, Ernest Bernea, Claudia Voiculescu, Grigore Pupăză, Ion N. Rădoi, Ilie Purcaru, Ion Popescu Brădiceni ş.a. “Învăţătorii de pe scenă” este intitulată scrierea anului 1985 din Contemporanul – reluată – aparţinând prozatorului-reporter Ilie Purcaru, ce aminteşte de piesa dramatică “Zbancă haiducul”, a învăţătorului pensionar Ion N. Rădoi: “(…) s-a impus celor din Câmpofeni într-o asemenea manieră că, de pe scenă, eroul a coborât printre oameni, a intrat în folclor, lăutarii l-au pus în cântece. În legendele locului, personajul fusese unul dintre cele mai palide, aproape că nu existase. Acum există. Este unul din prea desele cazuri în care literature scrisă o influenţează pe cea orală, ceea ce spune destul despre calitatea acestei drame.” Drumurile vieţii m-au purtat cândva la Arcani, însoţit de dr. Gheorghe Gârdu. Am mâncat şi am băut, la întrecere cu poetul Ion Popescu Brădiceni, în gospodăria unor rude ale respectatului cercetător. În timp am mai avut ocazia să stăm de vorbă, să schimbăm impresii şi să primesc câteva documente foto ale istoriei locului. Cu ele aş vrea să contribui la facerea viitorului număr al “Crinului…” – revistă ce se citeşte dimineaţa în pridvor, ca să auzi roua din grădină.
*”MASCA DE CERNEALĂ” – Culegerea de texte în proză aparţinând unor celebri actori români, de ieri şi de-acum, întocmită de George Drăghescu, actor şi poet gorjean, a apărut la Editura “Măiastra” din Târgu-Jiu, cu sprijinul Centrului de presă Oltenia. Iată o prezentare a cărţii – de Capitală: “Încă o dată, actorul George Drăghescu scoate o carte minunată cu actori care scriu despre actori, lucruri care-i interesează pe actori. Sunt oameni care trăiesc modest şi cuminte şi fac lucruri minunate, din vocaţie. A muncit şi a adunat ca o furnică scriitură de actor – sublimă, originală, incitantă. Masca de cerneală. Nuvele. Jurnale. Amintiri. Gânduri” – Rodica Mandache, 11 – 18 octombrie 2012, “Jurnalul de duminică”.
*MIRCEA CĂRTĂRESCU – Este scriitorul român ce, în acest an, ar fi putut fi primi Premiul Nobel pentru literatură. Nu s-a întâmplat.  Mo Yan („Nu vorbi“), pseudonimul scriitorului chinez Guan Moye – una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane – l-a luat. Însă, la cei 56 de ani, Mircea Cărtărescu poate spera în continuare. Indiferent de comentariile dintr-o anume tabără (politică!), eu vă pot spune că mă simt mândru de contemporaenitatea cu el. Îi reiau aici – dovada, dovada! – poemul “Tu, Nichita…”, lăsându-l pe cititor să aprecieze: “Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.// „Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”// De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.”