*REVISTA «PORTAL MĂIASTRA», nr.3 (32)/2012  – Din nou la cititori, având ca întotdeauna un interesant şi foarte bogat sumar – publicaţie de cultură editată de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Societatea de Ştiinţe Filologice din România – Filiala Târgu-Jiu, cu sprijinul Consiliului Judeţean Gorj, director de proiect profesor Zenovie Cârlugea. În 52 de pagini sunt cuprinse articole de critică literară, de artă, interviuri, proză şi poezie, autorii – de prestigiu, temele – majore. Poetului Gheorghe Grigurcu i se publică o pagină (a treia) cu poeme, cu deschidere în prima: „Aici unde lucrurile/ tac şi tac şi nu se mai/ întorc niciodată/ ca şi cum ar fi fost plecate/ deja// cele mari intrând în alveolele/ celor mici/ fără greş// cu nespusă răbdare şi mizericordie.” – Aici unde lucrurile. O pagină cu versuri i se rezervă universitarului şi poetului Ion Popescu-Brădiceni, sub un semn sunând din adâncuri – Cuaternarul ideii poetice. Asemenea poeţilor George Popa, Vasile Mustaţă, Ioan Mazilu-Crângaşu, Florian Saioc. Iar cu voia dumneavoastră, Alex Gregora poate fi găsit cu poeme în pagina 18.
*IATĂ DE CE… – Redăm în continuare, din aceeaşi publicaţie, pentru cei mulţi care ne citesc, din articolul de primă pagină „I.D. Sârbu: Ucenic la Brâncuşi”, semnat de Tudor Nedelcea, o parte a scrisorii lui I.D. Sârbu trimisă prietenului său, scriitorul, criticul şi eseistul Virgil Nemoianu:   „Tot la Atelierele Centrale, unde am fost ucenic, mă întorc. Terminasem clasa a IV-a de liceu, tata, proletar convins, zicea: „Ajunge, doar n-o să te fac domn!?” Şi m-a băgat la aceste Ateliere să învăţ o meserie (să nu ajung în  mină ca el). După un an am fugit, directorul liceului, Giurchescu, şi profesorii mei de română m-au înţeles (plângeam în hohote, eram gata să mă sinucid; la Ateliere eram tâmpit, nătâng, absolute toată lumea, calfe, ucenici, maiştri nu treceau pe lângă mine să nu-mi ardă un pumn sau un picior în fund: „asta ca să vezi că aici nu-i ca la liceu!”). Am fost admis în clasa a V-a, am primit şi o bursă, acasă nu puteam să mă întorc. Tata mă considera un dezertor… Verile îmi câştigam pâinea preparând corigenţi… Într-o vară, 1937 sau 38, nu mai ţin minte, m-a chemat unul din foştii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plăteşte bine, e o muncă specială. M-am dus, lucram ca la clasă, râdeam… Ne soseau de la turnătoria de fontă nişte forme trapezoidale (nu se mai terminau, mereu mai mari, mai grele) ele trebuiau să fie curăţite de praful de turnătorie ca să fi e aduse la arămit. (Galvanoplastie, cred că se cheamă). Nu era voie să rămână nici un fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea. Directorul A.C.P. (Ateliere Centrale Petroşani) era inginer foarte luminat, căsătorit cu o verişoară a lui Radu Stanca; era gorjan şi îl chema Georgescu Gorjan (mai târziu, a fondat o editură). Venea însoţit de un popă mic şi al dracului, controlau, ameninţau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un şopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit şi la perii şi la cele trei calităţi de şmirghel. Degetele îmi erau zdrelite, aş fi plecat, nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea şi ne înjura mărunt şi într-o oltenească repezită, de neînţeles, eu, şi noaptea (mulţi ani după aceea, mai ales când făceam febră), nu visam decât acele suprafeţe aspre pe care trebuia să le curăţăm, să le facem lună… Nimeni nu ştia la ce servesc, nici nu se interesa… Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăşi din teatrele Est-Germane la Târgu-Jiu arătându-le şi explicându-le (sunt un om cult, pot vorbi mai ales despre cele nevăzute) cam ce este şi ce vrea să fi e COLOANA INFINITĂ – deodată auzii bubuind în subconştientul meu: astea sunt trapezele mele, futule, astea mi-au mâncat tinereţea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Şi popa ăla de ne înjura gorjeneşte era Brâncuşi, băga-l-aş olteneşte în infinitul muică-si… Asta e Pilule… poate că generaţia noastră, fără să ştie, lustruieşte nişte absurde forme trapezoidale, care devin tot mai mari, tot mai rele, dar… Idioată comparaţie. E o chestiune personală – mai nou, eu nu pot să văd nici pe marca chibriturilor noastre coloana aceea, fără să mi se urce sângele în cap…”
*VASILE PONEA – “Lespezi şi safire” se cheamă ultima carte a poetului gorjean menţionat. În prefaţa scrisă de Nicolae Dragoş găsim următoarea confirmare: “(…) poetul adaugă noi şi durabile pietre la templul versurilor sale, ca să parafrazez titlul cărţii unui ilustru şi cu care i s-au găsit mai mult decât onorante filiaţii.” Un singur “safir” redăm: “Cu visele drept colecţie de veşnicii,/ mă îmbrac într-o şoaptă de culoare violetă,/ îmi încui singurătatea şi pornesc hai-hui,/  pe căile celeste din preajma Domnului./ Adăpat din ironia timpului,/ cu un dispreţ frivol şi fără leac,/ dând cu capul în pereţii zilelor şi nopţilor,/ mi se pare noapte, chiar în plină zi.” – Colecţie de veşnicii. În definitiv, redactorul-şef al “Caietelor Columna” este un fin analist al trecerii pe aice şi, în acelaşi timp, vindecător de suflete cu mare har. Iar pe coperta a patra se află un portret al autorului semnat de prietenul nostru ŞAI.
*SEMNAL – “UN COMPEDIU CRITIC” – Autor, profesorul Ion Trancău, carte tipărită la Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj. “A doua carte, semnată individual, mi se trage din aceeaşi derizorie publicistică, mai precis din pagina a doua a revistei Caietele Columna, pagină botezată de mine (Ion Trancău, n.n.) La prima lectură şi subintitulată cam explicit, didactic, De la Antologia membrilor USR din Gorj, la un compediu critic strict alphabetic.” – mărturiseşte IT în Autoprefaţă. La bani (cât) mai mărunţi sunt luaţi: Aurel Antonie, Gelu Birău, Zenovie Cârlugea, Ion Cepoi, Adrian Frăţilă, Alex Gregora, Gheorghe Grigurcu, Ion Pecie, Lazăr Popescu, Spiridon Popescu, Florian Saioc, Valentin Taşcu, Titu Rădoi, Mircea Mihăieş. Timişoreanul Mircea Mihăieş este inclus aici polemic, disputa fiind pornită de la răspunsul dat de MM următoarei întrebări: Care este cea mai proastă carte românească? “…Răspunsul este Mateiu I. Caragiale, iar cea mai proastă carte este romanul acestuia, Craii de Curtea Veche.” Cât p-aci să fie luat în seamă, Mircea Mihăieş pare a se situa de partea… ursului. Însă, mamiferul nostru chiar s-a întors din hibernare, fără piele, piele luată la scărmănat, cum se cade, unui asemenea pocinog.