Sunt sub măr în grădina de la Bălăneşti, stelele stau să se prăvale peste masa mea de scris plină cu hârtii, doar câinii s-aud dinspre Bârzoaia şi luna, acum la început de toamnă întârzie s-apară dinspre Berteştii Amaradiei, rămasă încă de curioasă deasupra grădinilor lui nea Milică Rădulescu. E o toamnă frumoasă, dimineaţa şi seara aşa cum îi stă bine după calendar, iar ziua, în călduri mari de parcă-ar sta toată noaptea cu ochii-n televizor urmărind filmele pentru adulţi. Am în podu’ casei un fagure cu gărgăuni, unde credeaţi că-i am? Unul mai fără somn dă târcoale colii albe de hârtie şi toată bătătura miroase-a zacuscă de toamnă, etichetată frumos – brand de Bălăneşti – garantată cu vorbe şi acoperită de basma colorată ca să-arate ca-n rafturile Uniunii Europene.
Stau de vorbă-n pridvor cu mai tânărul meu prieten, pictorul Marius Turcitu, ajuns de-o vreme vecin de mahala cu casele mele, care-mi confirmă cu autoritate de profesionist că pe grinda de la linie a bisericii din Dealu’ Glodenilor, meşterul cu inimă mare şi cu talent de la Dumnezeu a scris cu dalta anu’ când şi-a încherbat munca de faţă cu enoriaşii de atunci ai locului: anul 1867. Ei bine, în bijuteria de lemn din Dealu’ Glodenilor, acoperită cu freştilă de brad, ultima dată în anul 1967, când împlinea o sută de ani şi când în juru-i încă erau oameni, animale şi orătănii, erau vii şi case cu beutură şi cu icoana atârnată pe zidul dinspre răsărit la care avea cine să se închine de sănătate şi de iertarea păcatelor – în biserica de lemn din Dealu’ Glodenilor, dacă vrei să vezi stelele cerului o poţi face din genunchi aşezat în faţa altarului sau din strana de lemn vechi atins bine de cariile timpului. Se văd stelele în toată măreţia lor pentru că acoperişul lăcaşului sfânt şi uitat de enoriaşi a putrezit sub timp şi călindare.
În biserica din Dealu’ Glodenilor, târnosită cu lume multă la anul 1867, dacă Domnul dă acum de-o ploaie, ploaia se prelinge pe toate obrazele sfinţilor pictaţi acum aproape 150 de ani, justificându-ne delăsarea şi ruşinea noastră.
Din cimitir, morţii bătrâni şi fără scuteală fug şi ei în vatra satului, de parcă raiul ar fi acum pe Valea Amaradiei, nu ca odată, în Dealu’ Glodenilor amirosind ca lumea a novă şi ananas.
„Mumă, ne retragem că plouă pe noi, nu poţi să stai nici sub straşină, nici în târnaţi, necum lângă icoanele mari. Faceţi, mumă, ceva, că altfel fugim toţi în vale şi vă rămân gropile goale… mai mare ruşinea, da’ n-avem ce face…”
Toamna asta, cât mai are răbdare cu noi, trebuie să acoperim măcar provizoriu biserica şi să le promitem morţilor, câţi au mai rămas în micul cimitir din deal, că nu-i lăsăm singuri. Cine are curajul să mi se alăture? Nu că n-aş avea putere şi mi-ar fi urât singur…
Apoi, uşor întristat, mai tânărul meu prieten aduce vorba despre oraş şi îmi spune o poveste abracadabrantă, cum numai sub căldurile caldarâmului încins se poate afla. Un om de bine, fără treabă de-o vreme, fost şef de instituţie, scrie jalbe peste tot, ca să-şi justifice leafa nemuncită îndeajuns şi-l plânge pe Brâncuşi cerând fără ruşine număr de înregistrare pentru scrisorile lui de acreditare. Vezi, Doamne, îl macină grija, acum în prag de pensie, şi înhăitat cu alţi tăietori de frunze cu ziua n-au somn şi ar vrea să-l strice şi pe-al altora.  „Ie” teamă că cele două piese „de patrimoniu” din inventarul universităţii „Constantin Brâncuşi” – un ecorşeu de ipsos şi un bust al generalului Davila, din multele după Brâncuşi nu s-ar fi întors de-adevăratelea dintr-un excurs de serviciu, dimpreună cu alte câteva piese ale Muzeului de Artă care ne-au reprezentat în vară la Vârşeţ, în ţara vecină şi prietenă, la o acţiune organizată de Centrul „Brâncuşi”. Toate exponatele s-au însoţit cu o delegaţie de oameni ca lumea şi cu fotografiile Coloanei lui Brâncuşi din 1937, datorate constructorului acesteia – inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan. Şi toate s-au întors cu acte în regulă, unele la Muzeu, iar cele înfăţişindu-l în Amintire pe Brâncuşi în sălile viitoarei facultăţi de sculptură, urmând a fi folosite drept material didactic, lucru pentru care de altfel au şi fost inventate.
Cine n-are treabă, să-şi ude grădina şi/sau să se uite-n oglinzile oraşului.
Trec în fapt de seară pe la tipografia oraşului, unde, de sub rotativă-i ies zilnic sute, chiar mii de pagini de ziar care duc vorba cu ultimele veşti ale urbei presupuse a fi adevărate în exclusivitate. La fel pare a fi şi „Lumea gorjenească” la primul ei număr de autor din seria nouă: o revistă al cărui „centru de interes va fi lumea gorjenească cercetată şi diagnosticată din afară, sporindu-i aportul şi conturând ierarhiile interne după norme şi stas-uri deprovincializate”. De notat că la primul ei număr, „Lumea gorjenească”-i cuprinde în paginile ei pe Gheorghe Grigurcu, Marin Preda, Ratko Lalic, Radu Beligan & Co., Horia Gârbea, “Brâncuşiana” anului 2012 cu sculptorii ei, Darie Novăceanu, Horaţiu Mălăele, Constantin Blendea, Gheorghe Ilescu-Călineşti, Dumitru Daba şi Brâncuşi. Vom face din „Lumea gorjenească” un adevărat trust de presă culturală care va înghiţi toţi banii instituţiilor de profil şi care va gira de-acum apariţia revistelor „Brâncuşi”, „Castelul de Apă”, „Pavaje de plumb”, „după Brâncuşi” şi „Cassa de Bilete”. Noi să fim sănătoşi să le facem, iar dumneavoastră – dragi cititori – să aveţi ochii buni ca să le puteţi petrece.
Frunzăresc pe fugă în holul mare al Tipografiei, paginele încă nelegate ale viitoare culegeri de nuvele, jurnale şi amintiri – „Masca de cerneală” – datorată lui George Drăghescu şi editată prin generozitatea lui Sorin Călugăriţa, amândoi ajutaţi de Grigore Haidău şi Grig M. Dobreanu şi toţi înveliţi în câteva vorbe dulci ale profesorului Ion Trancău. Cei 66 de actori aleşi să cuprindă întinderea cărţii fac poartă-n casa cu litere boiereşti a poetului George Drăghescu, actor şi el, dăruit cu harul prieteniei.
Trecem pe fugă pe la sculptorul Paul Popescu. La uşa atelierului, păzit de-o haită de câini, un Curcan Alb stă înfoiat şi nu-şi mai încape-n marmoră. E o comandă pentru generalul Codiţă, care-l vrea monument la o Aniversară, în curtea şcolii absolvită cândva dimpreună cu alţi ofiţeri de rang înalt ai fostului Minster de Interne. Îl preţăluiesc negustoreşte din ochi pe Marele Curcan de marmoră din atelierul lui Paul Popescu şi-i măsor greutatea în vreo câteva pensii de… chestor. Numai aşa-l văd pe prietenul meu achitându-se de multele datorii.

Alergăm împreună la galeriile de artă unde-i anunţată expoziţia pictorului Aurel Petrescu de la Craiova. Florin Rogneanu – directorul Muzeului de Artă – ni-l prezintă pe Aurel Petrescu şi pictura sa în cuvinte frumos alese, asociind culorile de pe simeze cu cele din lucrările lui Ion Ţuculescu, mai ales, dar amintindu-i şi pe Marius Bunescu, Dumitru Ghiaţă şi Theodor Pallady.
Pictorul Aurel Petrescu, în pofida aparenţei sale de blând inginer civil în activitate, conferă certitudine invenţiilor colorate, pânzele sale păstoase nefăcând decât să înghită lumina cu destulă decenţă, închegând-o în imagini cu o anume distincţie pe care numai la pictorii cu har o poţi observa. În dreptunghiul canonic al pânzei sunt aşezate imagini într-o desfăşurare cromatică insolită, ataşată unei convenţii deopotrivă tradiţională, dar şi invocând o modernitate caligrafiată cu zgârcenie din doar câteva elemente. Insolitele rafinamente asociate temelor clasice duc la o sublimare a peisajelor, conexiunile imaginate ademenindu-ne într-o zonă aflată în vecinătatea imediată a unei realităţi frumos închipuită artistic. Lumea peisajelor greceşti alăturată marinelor noastre trimite spre o aură oltenească, expoziţiile la care pictorul Aurel Petrescu a participat până acum confirmându-l pe deplin ca pe un artist rafinat, a cărui recunoaştere e explicabil acceptată de toţi.
Expoziţia de la Târgu-Jiu ni-l relevă în tandreţea-i ţărănească asociată cu o morgă nobiliară. L-a sprijint cu bună măsură Ion Creţeanu, care, cu o cobză veche şi cu o voce excepţional de caldă, ne-a încântat şi el cu câteva pagini din cântarea sa ţărănească. Costumu-i popular din zona nisipurilor doljene, în alb şi negru monoton, s-a înclinat într-o reverenţă discretă în faţa culorilor învolburate pe simeze.

Pe final, profesorul biolog Marian Niţă, împreună cu Ovidiu Ţană şi cu mai tinerii ingineri doctoranzi Florin Ionescu şi Nicolae Pană au lansat o carte cu un titlu lung – Poluarea sufletului în timpurile biblice şi azi – o adevărată „lectură tămăduitoare a Cărţii Sfinte”, prefaţată de profesorul Adrian Cioroianu. Cititul Bibliei, urmare cunoaşterii acestui volum, va trebui să fie o îndeletnicire curentă păzind întâmplările noastre zilnice de necurăţenia bolilor de care vrând-nevrând ne însoţim: gelozia, răutate, făţărnicia, minciuna, şiretenia şi multe altele. O lectură despre Poluarea sufletului căreia-i va urma o alta, cât de curând despre Terapia sufletului.
Într-o frumoasă zi de început de toamnă, o delegaţie numeroasă de intelectuali craioveni s-a desfăşurat pe aliniamentul urbei noastre într-un adevărat desant cultural pentru care le mulţumim.
Păcat că ne-am dovedit prea puţini la număr spre a putea face faţă bucuriei cu care ne-au înconjurat.
Poate, data viitoare…