Încă din primul an al Pandurilor în Liga I au fost voci care le-au contestat gorjenilor meritul de a sta printre obişnuiţii primului eşalon. A fost atunci şi o conjunctură nefavorabilă, una în care apele erau tulburate de prima retrogradare a Universităţii în liga secundă şi o exprimare uşor hazardată a pus pe jar suporterii juveţilor, care n-au suportat ca alta să fie „regina Olteniei”. Prin urmare, valul de ură şi frustrare, de după retrogradare, a suporterilor Craiovei, care sperau la un moment dat ca Pandurii să renunţe în favoarea lor la locul din prima ligă, s-a vărsat spre echipa condusă de Condescu.
Nu s-au stins bine ecourile războiului fratricid cu oltenii de pe Jiul de jos că Pandurii şi-au atras antipatia unui număr însemnat de spectatori de fotbal, după ce Sportul Studenţesc a fost trimisă în liga secundă, iar gorjenii au rămas în locul acestora în primul eşalon, deşi trupa lui Condescu abia de-şi făcuse baremul, fără însă a trece şi peste linia retrogradării. Cum Sportul era o echipă care jucase un fotbal-spectacol şi se bătuse la titlu până cu 2-3 etape înainte de finalul sezonului, în timp ce Pandurii speriau prin joc orice ochi avid de fotbal, reacţia de adversitate stârnită de schimbul de locuri este de înţeles.
A venit apoi un sezon în care Pandurii au stat la cutie, dar nimeni n-a uitat de Sportul şi, la orice boroboaţă făcută de gorjeni pe terenurile Ligii I, se amintea de alde Lazăr, Varga sau Tibi Bălan, jucători trimişi să joace la matineu.
Pandurii nu şi-au găsit trasa dorită şi au căutat să copieze diverse modele. Au privit în curtea CFR-ului şi, când corabia părea să se scufunde, au decis că pe colacul de salvare scrie Portugalia. A venit atunci la Târgu Jiu o întreagă armată din peninsulă şi toată lumea a fost cu ochii pe „pandurii lusitani”. Implantul nu a dat rezultatele dorite, fie că a fost vorba de naivitatea antrenorului, fie de valoarea scăzută a unora dintre cei aduşi, însă era suficient ca unul dintre ei să dea un rateu pentru ca toată lumea să vadă Pandurii ca pe un „cancer al fotbalului românesc”, un club care distruge campionatul intern promovând stranieri de mâna a şaptea, în vreme ce echipa lui Ferfelea şi Curelea se zbătea în liga a II-a.
A venit vremea lui Cârţu la Pandurii şi, în ciuda unor meciuri frumoase şi a unor victorii în faţa granzilor campionatului, gorjenii au devenit încet – încet simbolul celebrei „autobaze”, creaţia mai veche a antrenorului de la acea vreme al echipei lui Condescu. Tot în acea vreme au apărut şi marile probleme ale Pandurilor, iscate dintr-un contract făcut pe genunchi, după care şi acum gorjenii trag ponoase. De doi ani de zile Pandurii s-a abonat la procese. Ba la Ligă, ba la federaţie, comisie după comisie, iar când nu le-au mai ajuns comisiile din România s-a mers la TAS. Asta în timp ce cu fotbalul s-a mers nu în genunchi, ci pe burtă, Pandurii trecând din nou prin ruşinea unei retrogradări, cu un retur cu patru goluri marcate, şi a unei reveniri în prima ligă în locul unei echipe care s-a oferit să se eutanasieze pentru prosperarea fotbalului gorjean.
Chiar şi după toate aceste evenimente care au făcut ca imaginea clubului să fie una deplorabilă, modul în care conducerea Pandurilor înţelege să trateze semnarea unui contract, atunci când la mijloc sunt sume cu şapte cifre în euro, continuă să fie unul lamentabil, aşa că problemele se ţin pe mai departe scai de trupa lui Condescu. Reacţia generală la auzul unei ştiri de genul „Pandurii riscă neprogramarea pentru neplata…” nu mai trezeşte decât un sentiment de greaţă colectivă, de saturaţie şi de dorinţă de a nu mai auzi nimic legat de acest club.
Degeaba încearcă acum Grigoraş să convingă prin jocul frumos, curajos şi chiar şi eficient, pentru că Pandurilor li s-a lipit eticheta. Fac parte din categoria echipelor ce stârnesc ură oriunde ai merge prin ţară. Sunt acolo unde a fost Ceahlăul lui Pinalti, acolo de unde se zbate să iasă Gloria lui Tata Jean.
