Se spune, pe bună dreptate, că o imagine poate comunica mai multe decât o mie de cuvinte. În acest articol vor vorbi mai mult imaginile. Despre cum arată şi despre cum ar fi putut să arate Piaţa Mare a municipiului Târgu Jiu.
Cauzele sunt multiple. Ele nu se rezumă doar la banii pentru partid livraţi după un grafic bine stabilit de buticarii ce primesc în schimb aprobări, paraaprobări şi, mai ales, protecţie. Vinovat nu este nici separeul restaurantului lui Victor Loga, din care primarul Florin Cârciumaru şi suita sa sunt nelipsiţi. Ele trădează, la fel ca în majoritatea zonelor oraşului lui Brâncuşi, un nivel de cultură apropiat cotei de avarie, absenţa oricărei viziuni de ansamblu şi de perspectivă, toate acestea suplinite de mercantilism cât cuprinde. Cum ar veni, să mai stoarcem şi mandatul ăsta tot ce se poate, după care ne putem muta în Elveţia, cu conturi cu tot.
Cum arată Piaţa Mare şi restul oraşului, cu pleiada de betoane descălecate apocaliptic în centru – 150 miliarde lei vechi, bani publici, un fleac, ştiam foarte bine. Ce nu ştiam este că era perfect posibil ca toate acestea să arate altfel. Din întâmplare, am intrat în posesia unei propuneri de modernizare arhitecturală a segmentului dinspre parc al Pieţei Mari. Nu mă grăbesc să dau eu verdicte, vă las să evaluaţi singuri imaginile. Am căutat autorii. Unul dintre arhitecţii participanţi la realizarea proiectului, Ina Gabriela Funetan, reprezentantă a S.C. „Atelier I.F.” S.R.L. din Baia Mare, mi-a relatat că ideea s-a născut cu ceva ani în urmă, în timpul colaborării cu Victor Loga pentru proiectarea unei extinderi de spaţiu comercial, în imediata vecinătate a restaurantului din Piaţa Mare, în construcţie la momentul actual. La un moment dat, colaborarea s-a întrerupt, patronul contractând un alt proiectant. Cu toate acestea, arhitectul originar din Târgu Jiu şi stabilit, cu câţiva ani în urmă, la Baia Mare, are cuvinte de laudă la adresa lui Victor Loga.
Mărturia d-nei Ina Gabriela Funetan surprinde fidel modul în care reacţionează edilii noştri la o propunere benefică pentru oraş, dar care îi scoate din ale lor, le încurcă socotelile.
Într-o zi, Victor Loga ne-a chemat la Târgu – Jiu ca să ne întâlnim cu primarul, să îi explicăm ce vrem să facem, să îl convingem să îi aprobe concesiunea. Şi atunci ne-am făcut o strategie. Strategia noastră a fost ca, dacă tot ajungem în faţa primarului, să îi arătăm mult mai mult decât proiectul noii construcţii a d-lui Loga. Am hotărât să îi arătăm ce s-ar putea face cu toată Piaţa Mare, evident fiind pentru oricine că soluţia pentru Piaţă nu este buticăraia. Dacă fiecare mic proprietar îşi vopseşte micul lui butic, zona aceea nu va fi niciodată mai mult decât o îngrămădeală de buticuri vopsite.
În mod clar, cedarea Pieţei către câţiva mici proprietari a fost o greşeală şi salvarea ei ar fi, în prezent, ori reabilitarea ei de către toţi proprietarii din perimetru, prin efort comun, ori exproprierea tuturor şi reintrarea în patrimoniul Primăriei, urmată de valorificarea în întreg. O ultimă variantă ar fi cumpărarea tuturor micilor proprietăţi din clădire de către un lanţ de mall-uri şi reabilitarea unitară de către acesta. În contextul actual, cred că nici una dintre soluţii nu e viabilă şi că acea clădire se va demola în maxim 15 ani. Când spun asta, mă gândesc la starea ei de degradare din prezent şi la degradarea ei continuă în viitor, în lipsa unori intervenţii masive de reabilitare.
Când am fost invitaţi la întâlnirea cu primarul, noi ne-am gândit că ar fi un gest corect faţă de oraş să încercăm să îi arătăm cum ar putea arăta Piaţa Mare. Poate fără finalitate, dar să îi lăsăm măcar o urmă de îndoială, să spună: „nu cumva au dreptate? Poate nu e chiar imposibil ce au visat ei acolo”.
Prin urmare, am ridicat un turn (vezi foto) peste extinderea dorită de Victor Loga şi Cristian Popescu, am mai propus un etaj peste clădirea actuală, am refaţadat restul clădirii şi am amenajat spaţiul din jur şi interiorul.
D-lui Loga i-a plăcut, deşi îşi dădea seama că îl depăşeşte, începuse deja să se gândească la a atrage co-investitori puternici.
Totuşi, nu s-a pus niciodată efectiv problema realizării acelui turn şi a acelor amenajări propuse de noi. Noi am prezentat acolo un principiu, un punct de vedere teoretic. Spun asta pentru a se înţelege că nici unul dintre „actorii” implicaţi nu e vinovat că nu se face în piaţă ce am prezentat noi.
Noi am vrut doar să dialogăm cu primarul pe tema acelui important spaţiu public. Ca să obţii un spaţiu public de calitate, trebuie să îl „vezi” în viitor. Nu vei obţine nici peste douăzeci de ani o piaţa publică frumoasă, dacă azi autorizezi acolo un butic mărunt. Am încercat să îl facem pe primar să conştientizeze importanţa autorizaţiilor pe care le emite în prezent, pentru viitorul urbanistic al oraşului. (Sunt extrem de puţini primari în ţară care chiar înţeleg asta).
În fine, Victor Loga ne-a chemat într-o dimineaţă, la 8.00, la primărie, unde urma să fim primiţi în audienţă la primar. Am intrat cu laptopul pornit, erau încă vreo 4-5 oameni din echipa primarului pe lângă noi (aveam emoţii, nu ştiu cine erau, nu am putut nici să-i număr, nici să-i privesc), i-am arătat rapid primarului lucrarea noastră. Au fost câteva voci care au zis: mda, drăguţ, dar…he, heee, când om vedea noi aşa ceva la Piaţă (nu ştiu cine vorbea), Cârciumaru a zis si el ceva gen „mda, interesant” şi atât. Asta a fost tot. Îi dădusem lui Victor Loga un CD cu slide-ul lucrat de noi să îl lase la primar, ne-a asigurat că l-a lăsat la secretară (nu ştiu dacă într-adevăr l-a lăsat sau dacă secretara nu l-a aruncat în vreun sertar).„
Din nefericire, demersul nostru a trecut neobservat, totul continuând ca mai înainte. Inadmisibil pentru zona Pieţei Centrale, aflată în vecinătatea imediată a operelor lui Brâncuşi. Parcări, trotuare înguste, trafic ultraaglomerat (s-ar rezolva cu Centura, dar… Centura…, e deja altă poveste!) . În rest, aroma de mititei, muzica „populară” (?!) dată la maxim, fum. O parcare îmbâcsită de chioşcuri cu cele mai bizare destinaţii. Clădirea pieţei, învechită, câteva construcţii noi ridicate haotic în jurul ei. Alături, complexul Rodna, o aberaţie arhitecturală, un monstru – chipurile – „tradiţional”. De când sunt tradiţionale în Gorj scările rulante acoperite cu sticlă, în combinaţie cu mansarde colosale? Dimpotrivă, arhitectura tradiţională locală era un exemplu de bun simţ, adică exact ceea ce lipseşte acestei monstruozităţi care este „Rodna”. Între clădiri, copertina pieţei tradiţionale, de o factură ultramodernă; o imagine reuşită, în sine, dar un petic între alte petice. Chiar e necesar ca zona Pieţei, atât de importantă în identitatea oraşului, să fie un asemenea amestec de imagini disparate, un asemenea puzzle gigantic, care nu ne face cinste? Măcar câteva puncte din oraş dacă erau în atenţia municipalităţii, spre a le salva din derizoriu. Investitori fără cultură, avizi după profit, cu complicitatea tăcută a edililor şi a proiectanţilor, au transformat zona pieţei într-un talcioc imens.
In general, oraşul Târgu – Jiu este unul dintre cele mai refractare la urbanismul modern, din România. Majoritatea oraşelor româneşti au eliminat de mult chioşcurile de tablă, „sediile” micilor afaceri din anii ’90. Târgu – Jiul nu reuşeşte să scape de ele, deşi o bună parte au fost deja golite şi abandonate de către proprietarii lor, care – între timp- şi -au dezvoltat afacerile sau au renunţat la ele. Acelea care nu sunt abandonate, sunt distruse şi ruginite, işi expun marfa mizer, proptită de uşi sau atârnată pe geamuri; nu vi se pare că aspectul general al oraşului este cel al unei imense pieţe de vechituri?
Primăria noastră păstrează cu încăpăţânare chioşcurile şi buticurile, ca pe o neagră amintire a comerţului cu marfă „de la turci”, ca pe o cicatrice a ieşirii din comunism. Primăria ne-ar putea da o grămadă de explicaţii juridice pentru care chioşcurile sunt încă în picioare.
În alte oraşe româneşti, societatea civilă a forţat primăriile să introducă pe agenda de lucru refaţadarea clădirilor vechi; în Târgu – Jiu, după ce s-a demolat cu inconştienţă Centrul Vechi (în anii ’80), patrimoniul rămas, frumoasele case vechi boiereşti ce s-au păstrat sunt lăsate în paragină, în scopul clar al speculei imobiliare.
Orice autorizaţie de construire, orice aprobare de Plan Urbanistic de Detaliu se dă pe principiul: „mie mi se aprobă, că îl cunosc pe…”. Astfel, continuă să apară clădiri ce ocupă fiecare metru pătrat de teren, case din gard în gard, clădiri publice fără elementare dotări pentru locuitorii oraşului (parcări, spaţiu verde). Cum s-a putut aproba extinderea terasei din parc? Cum s-a putut primi autorizaţie de construire pentru aşa ceva, în vecinătatea Porţii Sărutului?! Cum s-a putut aproba tăierea acelor arbori superbi, pentru a face loc unei cârciumi oarecare?
Singura intervenţie mai amplă, atât de trâmbiţata refacere a centrului, a început cu un pavaj de o calitate subjoasă si cu un aspect mai mult decât discutabil.
Dar în restul oraşului? În afara centrului? Clădirile nou-construite nu au nicio legătură cu cele vechi, şi nici unele cu altele. Oraşul este compus din petice arhitecturale, unul mai hidos ca celălalt. Copertine din plastic lipite de frumoase case vechi, ce işi ascund, timide, farmecul obosit.