TERRA LITUA – Între serbările naţionale uitate de noi toţi, o socotim aici tocmai pe cea a Revoluţiei lui Tudor de la 1821 – „durând între 23 ghenarie, data Proclamaţiei de la Padeş, şi 28 mai, ziua ispăşirii sufletului său de oştean şi de domn” (Nicolae Diaconu). Fila aceasta de istorie a rămas în conştiinţa românilor ca o adevărată mişcare de deşteptare naţională. Iată de ce, în 1902, la 10 mai, singurul strănepot al lui Tudor, pe atunci subprefect de Novaci, i-a organizat înaintaşului său o omagiere, ocazie cu care poetul gorjean (şi poliţist!) Alin Burlănescu a scris versurile: „…iar neştearsa lui icoană să ne fie-n sfânt altar,/ Din trecut să-i facem candeli, din prezent să-i facem far…/ Vladimirul să vă fie loc de dulce, sfânt popas!/ Căci d’acolo răsunat-a al redeşteptării glas”.
Pe acest temei, am poposit zilele trecute la Casa memorială monument istoric a pandurului de la Vladimir, din judeţul Gorj. Aveam în gând strigătul lui Tudor din timpul revoluţiei: „Al românului este cuibul românesc şi numai al românului”. Ori, febrilitatea trăirii nu dă de fiecare dată cele mai bine rezultate. Când, pe plaiul înalt, am găsit casa viteazului într-o nedreaptă stare de degradare, cu acoperişul din şindrilă putred şi spart, cât să aibă cale liberă cerul cu stelele, dar şi toate ploile şi vânturile. Aş zice că mă aflam la Casa Eroului de la capătul lumii unui neam ce se zbate încă să capete contur. De aceea, alătur imagini ce ar trebui să trezească de-grabă autorităţile noastre judeţene. Pentru că, în nici un caz, nu ele pot intra în nepăsarea cea mai adâncă şi doar să li se pară că numai aşa a mai trecut o zi!

AŞTEPTÂNDU-L PE MIRCEA SUCHICI – Treci uneori pe un drum şi te întrebi dacă îţi iese în cale un prieten. Că duşmanii răsar precum trandafirii de la un capăt la altul al potecii, cu ţepi aprinşi de lemn alb. Iar violoncelistul gorjean Mircea Suchici rătăcea zilele trecute pe Calea centrală a Craiovei, suflet încărcat pe dinăuntru cu sunete îngheţate şi temătoare. Prietenul meu Mircea Suchici tocmai a descoperit exilul de-ai lui, de gorjeni, trăind din plin într-o anume conjunctură a muzicii clasice în Capitala olteană. Maestru al singurătăţii, ar fi dorit să lucreze deplin acasă, în oraşul marelui sculptor Constantin Brâncuşi. Cum imaginase demult şi Nicolae Diaconu, pe atunci director la Direcţia de Cultură a Judeţului Gorj: în schema de organizare a Teatrului Dramatic “Elvira Godeanu” să se prevadă 10 funcţii pentru o orchestră de cameră! Lucru ce nu s-a întâmplat, violoncelistul şi muzicianul cel mai valoros al nostru plecând la Filarmonica din Craiova. Iată de ce mie, în continuare – pentru o lungă perioadă – îmi lipseşte de la butonieră un biet semn, cât de mic, al speranţei că Mircea Suchici s-ar putea întoarce în Gorj ca să aducă bucurie mare iubitorilor muzicii simfonice. În rest, pentru că existăm, ne-am fotografiat ca doi nori desenaţi de căldura soarelui şi am plecat fiecare mai departe.EXERCIŢIU CRITIC – Antologia Cenaclului “Columna” din recentul volum editat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj o include cu “Scrisori către fiica mea” pe prozatoarea Elena Brădişteanu, născută în 1936 în localitatea Dăneşti, cenaclistă din 1999, membră a Uniunii Scriitorilor din România din 2010. Un citat: “Pentru că eşti departe şi vorbim întotdeauna prea puţin, pentru că mi-e dor şi ştiu că ţi-e dor, am să încep cu o rugăciune: <<Fie ca toate fiinţele să fie fericite! Fie ca toate fiinţele să fie liniştite! Fie ca toate fiinţele să fie binecuvântate!>> (Swami Vivecananda). Am găsit-o într-o agendă în care am notat fragmente din cărţile care mi-au plăcut sau vorbele unor înţelepţi. M-am gândit că n-o să ai timp să citeşti atât cât ţi-ar plăcea, angrenată cum eşti în vâltoarea vieţii şi am salvat o fărâmă din cultura lumii, pentru tine”. Sistemul de scris al Elenei Brădişteanu pare a fi dominat de o anume chirurgie pe cord deschis, să zicem, însă, de cele mai multe ori, întregul capătă accente şi parfum de hortensie literară. Ceea ce e mare lucru într-o lume ca a noastră în care tocmai razele lunii bat în ferestre rănindu-te până-n străfunduri.
Cristian George Brebenel a ales pentru Antologie un fragment al romanului său deja monument(al) “Guvernământul General al Genezei”, din care, pe multe pagini ne convinge ce (dacă) şi cum ar exista Palatul de Justiţie. Citatul nostru: “Totuşi, aş dori să reţineţi că Oraşul meu îşi va făuri singur justiţia lui proprie, unică în felul ei, fără clopote şi ciocane, fără altare şi preoţi, fără jurăminţi şi biblii extenuate, fără peruci şi robe, cu simţul răspunderii personale pe care o denumim într-un limbaj evaziv conştiinţă, cu fiorul ce-l dă armătura acestei conştiinţe în toate actele fiilor ei, va fi o justiţie a milei şi onoarei, neîmpăunată cu codurile universităţilor de drept, cu legi ambigui şi articole din astea isterice bune de şters la cur, pe care nimeni nu le cunoaşte şi nimeni nu le respectă, va fi o justiţie simplă, flexibilă, moralizatoare şi civică, mai presus de toate civică. De aceea vă rog pe dumneavoastră, domnule preşedinte, să-mi daţi doar binecuvântarea necesară unei astfel de întreprinderi şi mici corecturi, pe ici, pe colo, pe unde va fi nevoie”. Ceea ce-mi place la proza brebeneliană este tocmai stăpânirea imediată a tehnicii, creativitatea şi devorarea de suflete, starea de disperare avansată, fiind cu siguranţă un scriitor superior. Şi numai dintr-un refuz, din lene, al cititorilor şi criticii actuale nu-l avem (decretat!) pe C.G.B. în eşalonul de elită al prozatorilor români.
Ceea ce îmi place la Nicolae Brelea (născut în 1932, membru al Cenaclului “Columna” din anul 1994) ar fi starea de bătrâneţe (şi literară!) continuă plină de îngăduite versuri de felul: “Îmbătrânim în haine grele/ Dar nu ne vindecăm de rele./ Sublim, e ziua când Declinul/ Ne face să simţim Divinul!” De unde – s-a spus – atâţia ratează din lipsă de gloanţe… Şi pentru că Nicolae Brelea chiar se pierde numai între dezvăluiri epigramatice.