Cronica de carte. Acea temeinică disperare, răsplătită doar de extaz

Gorjul cultural • 27 iulie 2015 • Alex GREGORA

Scriitorul clujean Horia Muntenuş ne oferă dintr-o dată un roman de 253 de pagini – “Dincolo de stelele reci” – apărut în anul 2015 la Editura Azbest Publishing. Fiind evident pasul dantesc al poetului, brâncuşiologului şi cinedocumentaristului înspre un joc de demetaforizare asumată. Dovadă stând volumele anterioare: “Noaptea exilatului”, versuri, 1991; “Ioan”, versuri, 1993; “Gura de piatră”, versuri, 1996; “Dreptul la tristeţe”, versuri, 1998; “Liber”, versuri, 1999; “Pythia”,versuri, 2004; “Dincolo de Brâncuşi”, 2008, “Poesii (Frînturi din tinereţe)”, 2015 şi cele două excepţionale poeme cinematografice dedicate lui Brâncuşi, despre care m-am exprimat cu aceeaşi sinceritate în trecut*. Încă nu ştiu dacă Horia Muntenuş (n.1965) va scrie o proză continuă ori dacă îşi va lipi pe frunte o stea (fierbinte!) asemenea romancierilor – puţini – cu ureche fină, muzicală, la cuvânt, ce au lăsat în urmă, la un moment dat, poezia. Îl suspectez dealtfel de o incursiune reuşită, devreme ce am dat năvală la lectură ca un geometru uimit de o extindere a unghiului, în tonuri de ţimbale secrete. Romanul “Dincolo de…” poate fi, aş spune, solid încadrat pe linia unor amintiri de tinereţe ale autorului, cenzurate sever şi adăugate cu jăratec la un alt popas, al maturităţii, povestind însă nu doar acea stare de trecere, adolescentină.
Pistolarnumărulunu – nume cu efect, sugestiv – pare construit, ca personaj al cărţii, dintr-o împletire de situaţii reale, mecanice, cu altele fictive şi nu de puţine ori având senzaţia autocuprinderii. Deşi, cum o să vedem, planurile în care se mişcă sunt paralele, reconfortante ca o simţire placată cu chipuri de îngeri în oglindă. Cu toate că, de undeva, dintr-o memorie secundă, nu pot să nu observ şi o anume carnaţie continuată la un anume mod de (de)scriere practicată la un moment dat cu o excelenţă uitată, având în centru serviciul militar, ieşirea din adolescenţă, cătănia, bat-o vina! – adică… doua zi de după ce tânărul se va chema bărbat. Şi aş rosti repede doar un titlu, “Dulce ca mierea e glonţul patrie”, de Petru Popescu, carte pe care mulţi am asimilat-o din plin cândva. Iată, unitatea militară, de vânători de munte, din care se încarcă cu agitaţie şi romanul lui Horia Muntenuş, pare doar un pieptar necesar.
Însă atmosfera soldăţească de la începutul romanului se tulbură definitiv în urma exploziei accidentale a autobuzului ce transporta apv-iştii (“armată pe viaţă”) către casă, iar eroul nostru, Pistolarnumărulunu, este luat şi el în zbor pe deasupra şoselei şi aruncat pe spate între două linii albe de marcaj. Dar nu ştiu dacă (ne)trezirea pe un pat de spital ar avea vreo importanţă cât, într-o combinaţie miraculoasă de situaţii, îşi fac apariţia în coconi de lumină personajele, fie locotenentul Corbu Celalb de la Comandamentul Brigăzii 61 Vânători de Munte, Maiorul Vaderca – Louis Sezar Vaderca, Maria, Viki, Colonelul Cupărulcărunt, Maiorul Caretevede, Maiorul C.I. Careteîntreabă, Doamna Cucoc, Frau Walldona Mithaarknoten de la Clubul Ofiţerilor Fumurii, Moş Crăciun cel Adevărat, Domnul Orator, fie altele ce nu le mai amintesc. Numele au însă un dram mare de poezie, iar satirizarea atinge de atâtea ori paroxismul şi îmi permit să citez lung: -“Pistolarnumărulunu, sunt maiorul C.I. Careteîntreabă. Cum te simţi?” –“Să trăiţi! Domnule maior, îmi cer iertare că nu pot saluta fără beretă şi nu pot lua poziţia drepţi.” Maiorul zâmbeşte, îşi trage un scaun lângă el şi întreabă: -“Ai auzit ce ţi s-a întâmplat?” –“Da. Am auzit.” –“La cine ai fost ultima dată în oraş?” –“La doamna Maioreasă Cucoc.” –“Ai fost la ea în casă?” –“Da.” –“Ea neagă.” –“Aşa zice ea?” –“Ea neagă.” –“Am fost la ea în casă, am mâncat, am băut un pahar de vin negru.” –“Ai o problemă.” –“De ce?” –“Nu îţi putea deschide uşa.” –“De ce?” –“Pentru că Maiorul e văduv.” –“Bine, dar dumneavoastră nu v-a spus.” –“Ce să îmi spună?” –“Că nu am fost la ea în casă.” –“Păi nu mi-a spus.” –“Păi şi atunci?” –“Atunci ce?” –“Cum a negat?” –“Dacă a fost absent, înseamnă că a negat.” –“Dar eu am fost acolo, vă rog să mă credeţi! Mi-a arătat fotografiile de familie, pe domnul Maior la Mare, lângă o cămilă şi în fotografia cu tovarăşul Ceauşescu – mi-a arătat decoraţia pe care a primit-o tovarăşul maior…” –“Decoraţia?” –“Da.” Maiorul C.I. rămâne pentru o clipă, îngândurat. O întreabă, apoi, pe Maria dacă poate telefona din cabinetul ei. Da, poate telefona. Şi pleacă împreună cu ea în cabinet şi formează numărul Unităţii. –“Alooo? Centraaa-laaa…” –“Vă rog să-mi faceţi legătura cu domnul maior Carefumeazămult.” –“Imediaaat…” –“Alo? La telefon Maiorul Carefumează mult. Cu cine am onoarea?” –“Am onoarea, sunt Maiorul C.I. Caretenîntreabă.” –Vă rog, tovarăşe maior.” –“Spuneţi-mi, aţi fost decorat? Aţi primit vreo decoraţie?” –“Da. E adevărat. Am fost.” –“Felicitări! Când s-a întâmplat asta?” –“Acum trei ani.” –“Păi nu aţi vorbit despre asta.” –“Nu mi s-a cerut.” –Bine, bine. Am onoarea.” –“Am onoarea.”
Scriam mai înainte de planurile paralele placate cu îngeri în oglindă. Şi observ cum nu le lipseşte acestora nici modelul incantaţiei, alte înfăţişări fabuloase având de asemenea o dinamică şoptită, melancolică, ori tocmai ştiinţa translării pe maluri şi plaiuri a eroului Pistolarnumărulunu pe care puţini o reuşesc. O dezlegare de real printre alte personaje fabuloase ce trimit imediat cititorul la imagini de o prospeţime formidabilă, de multe ori mioritice: “Şi soldatul se trezeşte în apa cristalină a lacrimilor, apă sărată şi dulce şi amară, şi râde în bucuria Soarelui aşezat pe Cerul Albastru. Alunecă, învăluit în lacrimă, pe dunga de cearcăn. Şi alunecarea soldatului se opreşte în valea adâncă din cearcănul ochiului – lacrima se evaporă în căldura lăsată de Soare, va ajunge într-un nor şi apoi va ploua. Priveşte din nou zarea, viaţa de pe pământ. Ce frumoasă e Lumea! Ce frumoasă e dimineaţa! Vede Oltul, vede Jiul… stă aşa, contemplă. Numără satele din câmpie, numără norii care trec, albi, pe cer, desluşeşte forme în ei ori şi le închipuie… iată! norul acela seamănă cu o lebădă şi norul celălalt parcă e chipul lui Brâncuşi.”
N-am să divulg aici romanul “Dincolo de…” avându-l ca autor pe Horia Muntenuş. Bine scris, meticulos, echilibrat, cu limbaj de intelectual, bine condus, preţios realizat şi colorat cu un penel îngeresc înmuiat în călimări cu arome carphatice, la urma urmelor invit cititorul matur (şi nu numai!) să-l descopere singur. Să dea năvală în deja tinereţea pierdută, glonţul şi mierea ei de viaţă!
Aş cita însă, încărcat de o admiraţie de cristal, de pe pagina de început a cărţii lui Horia Muntenuş, excepţionalul poem “Maria”: “Vindecătoare ca Floarea Soarelui// Cum umbli desculţă pe dealuri/ Tulburi clorofila ierburilor arborilor…/ Tulburi şi sângele meu.// Trece un semn printre genele mele/ Cum privirea unei paseri Măiestre/ Ori e Privirea ta?// Dacă Orb aş fi… ori dacă sunt…/ Tu tot în ochiul meu ţi-ai construit Desenul// Şi vulnerabilitatea mea se transformă/ Sub atingerea mâinilor tale/ (De parcă m-ai lustrui/ Cum numai Brâncuşi, cândva, îşi mai lustruise opera)/ Într-o Înaltă Posibilitate/ În Văz.// Şi e frumos numele tău/ Şi când aluneci printre ierburi/ Ştiu să le caut să le culeg/ Tămăduitoare.”
Horia Muntenuş scrie cu acea temeinică disperare răsplătită doar de extazul de dincolo de stelele reci…