Până prin anul 2000, statele de funcții ale unei instituții de învățământ superior trebuiau vizate de ministerul de resort. Îmi aduc aminte că, mulți ani după 1989, ele erau vizate de către Directorul General din învățământul superior, Ovidiu Ianculescu, supranumit și tatăl ștatelor. Erau niște reguli care trebuiau respectate la întocmirea acestora, referitoare la numărul orelor de curs, de aplicații, la numărul maxim al disciplinelor dintr-o normă scoasă la concurs, la un anumit echilibru al orelor din norma didactică  în cele două semestre, la interdicția de a modifica în timpul anului universitar statele de funcții etc.Ministerul viza și posturile scoase la concurs, iar Comisia de Avizare a Titlurilor Didactice Universitare verifica îndeplinirea condițiilor  și rezultatele concursurilor. Și, nu de puține ori,  avizele date  de Senat pentru ocuparea unui post didactic scos la concurs mai erau și infirmate sau amânate cu 3luni, 6 luni sau un an. În același timp, tot la minister, trebuiau justificate și cheltuielile făcute din banii primiți, pe capitole, așa cum erau prevăzuți în bugetul venit de la minister. Dar cum eram pe cale să ne europenizăm, iar oamenii răi de la minister încurcau, pe ici pe colo, universitățile, atunci s-a găsit soluția salvatoare.Evident, una europeană, și anume autonomia universitară. Să le luăm universitarilor ministerul de pe cap şi vedeţi atunci ce performanţă academică, ce rigoare, ce standarde etice. Şi s-a făcut autonomie universitară. În țări europene cu democrații consolidate, autonomia universitară se practica de mult timp, mai ales că aici multe universități erau private.La noi, ca și economia de piață, ideea s-a veştejit. Autonomia universitară a însemnat că nu mai există  la minister un împărat care să dicteze, dar fiecare  rector devine  dictator-şef de clan,  la el în universitate.
De   când s-a implementat autonomia universitară, nu tu salt de calitate, nu tu reguli, nu tu libertate și practic s-a înlocuit o dictatură centralizată cu satrapi universitari. În unele universități s-a aplicat principiul salarizării diferențiate, calitatea a scăzut, dar salariile unora din cei apropiați rectorilor au crescut, iar rectorii s-au eternizat în funcții.Unii și-au lăsat copiii în loc, iar alți rectori, cu pretinsă cultură europeană, dar și discipoli de-ai lor, toți cu pretenții de respectabilitate, când le-au expirat mandatele şi-au creat  postul de Președinte al  Universității sau Președinte al Consiliului Academic, care avea în subordine Rectorul dar și Senatul  universității, de unde puteau controla, în continuare, tot ce mișcă în universitate. Alții au avut nerușinarea  de a nu părăsi biroul  în care lucraseră în  calitatea de rector, și nu renunțaseră nici la mașină, în general de tip VW, și nici chiar la secretară. Și ca să nu scape universitatea din gheare, unii din ei, cei mai jegoși, au modificat carta instituției și au trecut cele mai importante atribuții ale rectorului la noua funcție pe care și-au înființat-o pentru ei. Practic, autonomia universitară a însemnat privatizarea în autogestiune. Adică universitatea nu mai e a statului, este a rectorului, care primește banul de la minister și îl dă cui vrea el, fără să răspundă în fața nimănui.
În astfel  de universități, numai unii obțin contracte din fonduri europene,  unde cofinanțarea este 50% din valoarea contractului, iar “ cercetătorii ”, care  “muncesc” câte… 27 de ore pe zi, nu au în universitate niciun centru de cercetare acreditat CNCSIS și nici nu le trebuie, pentru că ei subcontractează contractele la diverse firme de IT sau institute de cercetare, care se pricep să le facă , dar acestea nu le pot obține căci nu au banii de cofinanțare și nici relațiile la cel mai înalt nivel. Și iată cum, pe tăcute, departe de ochii lumii,  poți să devii miliardar în lei fără să te doară capul, și să fii și universitar onorabil, cu CV-ul împănat cu lucrări științifice și brevete de invenție în domenii de care tu să nu ai habar, și nu de puține ori să figurezi și primul pe aceste lucrări.
Dar ceea ce este grav este faptul că în aceste universități cariera universitară poate fi ratată definitiv, iar rectorii domnesc într-o manieră absolută, chiar dacă România este o țară a UE. Aici, autonomia universitară a condus la o supunere uneori absolută, alteori strategică, dar acceptată de toată lumea, a cadrelor didactice care nu fac parte din clanurile apropiate rectorilor și decanilor. Altfel, riști să zbori din universitate. În aceste universități, Senatul, care ar trebui să reprezinte instituția supremei distincții, este format din cadre didactice loiale Rectorului, dar și din cadre didactice cu grade mici, care dacă nu votează la comandă riscă să nu mai avanseze niciodată. În aceste condiții, Senatul, în care votul este de tip sovietic, a devenit un instrument de represiune și orice protest împotriva hotărîrilor abuzive nu mai este un semn al libertății, ci al nebuniei cu toate riscurile care decurg din ea. În aceste universități, Comisia de etică se poate autosesiza împotriva oricărui “eretic” care, chiar dacă  nu va avea soarta lui Giordano Bruno, nu va scăpa fără desfacerea contractului de muncă. Așa se explică de ce, în astfel de universități, s-a instaurat o spirală a tăcerii. În astfel de universități, Hotărârile Consiliului de Administrație și ale Senatului, în care se hotărăște soarta banului public, sunt ferite chiar de ochii  publicului contribuabil.
Iată cum, sub plapuma autonomiei universitare, în unele universități, ce-i drept din cele mai fără tradiție, sistemul a devenit tot mai hidos şi s-a îndepărtat tot mai mult de la scopul pentru care ar trebui să existe: educaţia. Și atunci, te mai miri de ce studenții ocolesc astfel de universități, care, în goana după “performanță”, au ajuns să înființeze colegii unde sunt admisi cei fără bacalaureat, numai pentru a mai putea cîștiga niște bani pentru a-și plăti angajații, iar cadrele didactice au ajuns să țină orele  suplimentare pe 1 RON și să-l primească atunci când vrea domnul / doamna Rector/Președinte.
Ce n-a înțeles domnul/doamna Rector /Președinte este că, în domeniul educației, tinerii absolvenți de liceu, care fac parte din generația GOOGLE, caută brand-uri, ca în modă, și că degeaba îți trimiți tu oamenii prin liceele de prin sate defavorizate să-i convigi să vină la tine, când ei au citit că tu ești universitate de zero stele. Dovada că tu știi că universitatea pe care o conduci nu are valoare este faptul că aici nu găsești picior de copil de cadru didactic. Acum calitatea se cuantifică în număr de stele, sau margarete, de la hoteluri la pensiuni și de la spitale la pușcării. Până și politicienii  își schimbă buletinul în ultima clipă, numai să beneficieze măcar de o stea la locul de detenție. Paradoxal, în universitatea de zero stele pe care o conduc aceștia, ei realizează venituri de miliarde… din cercetare științifică.
Așa se explică faptul că în unele din  universități, mai ales în cele înființate după 1989, particulare sau de stat, mediile academice s-au diluat  până la apa de ploaie, dar ar fi fost de dorit ca măcar legea să fie respectată în acestea. Din universități putea să vină un exemplu în această țară, în acest moment de timp. Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece, în multe din ele, au ajuns la conducere persoane despre care Andrei Pleșu spunea într-un articol:”Nimic  din trecutul lor  nu i-ar fi calificat, într-o  universitate normală, pentru funcţiile cele mai înalte. Fără nicio performanţă profesională anterioară, unii dintre ei necinstiți în evoluţia  lor academică, lipsiți de competenţă şi viziune financiar-economică, educați frugal şi adesea prost-crescuți, pe scurt  niște carieriști  oarecare care au ajuns, brusc, în copac…”
Conducătorii acestor universități, în paranoia lor distructivă, nu au înțeles că puținii absolvenți care mai iau bacalaureatul, dar și care mai vor să urmeze o universitate, caută brand-uri educaționale în țară sau în străinătate. Iar ca să devii brand educațional trebuie să investești în baza materială și să aduci cadre didactice cu nume, să dai șanse egale la promovare tuturor, nu numai celor din clanul tău, și  să  nu transformi universitatea într-un instrument de propagandă pe care să-l pui la dispoziția unor politicieni, unii din ei căutați de DNA, numai  pentru a-ți asigura protecția ta și a celor care te înconjoară. Sper ca în viitorul imediat să se facă lumină și în aceste universități, pentru că nu mi se pare normal ca acești carieriști de conjunctură să le îngroape într-un  anonimat  vecin  cu desfinațarea. Ar fi grav să se întâmple așa, și chiar nimeni să nu plătească.