E nasolie, măi! E atât de nasolie încât ăla cu cornițe și nefrumușel o să ne ia din altar cât de curând, vrem – nu vrem. Hai, lăsați vrăjeala cu alegerile, cu programe, cu schimbări, pentru că toate astea nici măcar apă de ploaie nu mai reprezintă pentru cei ce au rămas sănătoși la mansardă.
Mie, unul, de la o vreme, prefer să mi se spună diliu, momârlan, țopârlan, și las apelativul de domn celor care habar n-au cine au fost Mușatinii sau Basarabii. Da, îmi place… Îmi place să mi se zică diliu, dar ador când vreunul, de pe prin cartierul sărăciei, mă ia de după umeri și îmi zice: „Băi, omule, ce ne facem mă?“ Dacă stau și mă gândesc bine au dreptate „domnii și doamnele“ ce șușotesc prin instituții că sunt dus rău… Sunt un diliu căruia îi mai trebuie doar certificat parafat și semnat…
„Doamnelor și domnilor“, da, sunt diliu și mi-aș dori ca exemplul meu să fie urmat de mulți dintre gorjeni. Sănătoși la cap sunt, în opinia unora, probabil, sărmanii care nu mai au ce pune pe masa copiilor, da’ știu să fie respectuoși, asta însemnând să facă plecăciuni ori de câte ori au ocazia în fața celor ce i-au condamnat la disperare. Uite, dileala mea îmi zice să trec și să nu-i salut, vie dovadă a mârlăniei de care dispun!
Nu pot să înțeleg cum milițienii ce au bătut oameni nevinovați prin pușcăriile comuniste au pensii de mii de lei, chiar zeci de mii, și oamenii normali îi consideră încă persoane demne de respect. Ăla ce ține cu tot dinadinsul să fie normal, și nu diliu ca mine, a muncit o viață întreagă tractorist la CAP, câte 12 ore pe zi, mecanic pe la vreo fabrică, schimbul trei și, în regula sa, îi zice plontonerului criminal tot „să trăiți domn’ șef!“
În această situație se află mii de „domni și doamne“ care ne-au luat ultimul dram de speranțe, dar noi tot cu sărut mâna umblăm după ei. Stau și mă uit la ai mei… la mineri. De la maistru până la inginer, mai toți și-au făcut gospodării cu ajutorul subordonaților… Nu putea Gheorghe să bată o stinghie în gardul său sâmbăta, că trebuia să meargă la meșter acasă, pentru a-l ajuta să mai ridice un etaj. Nu, Gheorghe nu zice nimic nici astăzi, trece pe lângă meșter și îl salută, că, de, e om cu stare, dar eu, ca un diliu ce sunt, l-aș băga direct în mă-sa. Pe mulți i-aș trimite la origini, și să nu le fie teamă, că puțini au scăpat până în prezent.
Mă uit când tot felul de răhăței au uitat să și salute, din cauză de prea multă omenie și lipsă de dilii. Păi s-au învățat oamenii să fie respectați, chiar dacă ei nu dau doi bani pe sufletele îngenunchiate pe care le au în față. Niște gângănii, acolo, și ele… Ce mai contează? Contează ei, „domnii și doamnele“ care au transformat Jiul într-un râu al lacrimilor, iar Parângul și Retezatul au devenit pietrele din inimile noastre. Să fiți cuminți, dragii mei, să fiți ascultători că știți bine… capul plecat, sabia nu-l taie.
Păi atunci, oameni buni, de ce chirăiți de foame? De ce urlați după un loc de muncă? De ce când plecați din județul ăsta aveți impresia că ați plecat „în străinătate“? De ce, bunii mei, de ce suflete îngenunchiate? Ați stat în banca voastră și, totuși, urlă disperarea, țipă necazurile din sufletele voastre. Le aud zi de zi, mi le spuneți cu gura voastră, uneori cu ochii în lacrimi. Plângeți voi, lăcrimează și diliul, dar îmi permit să vă întreb: când Dumnezeu o să deveniți zdraveni la cap? Când, în ce zi, în ce lună, în ce an? Când o să pricepeți că singuri v-ați transformat în sclavi, singuri ați determinat nenorociții ce își spun domni că voi sunteți doar niște râme care, uneori, după ploaie, sunteți tocmai bune pentru a fi puse în cârligul numit “buletin de vot”? Când, fraților, o să-l băgați în mă-sa pe fostul șef care și-a făcut avere cu brațele voastre? Oare o să tăiesc vremea când ordinarul de milițian ce lovea în stânga și în dreapta, nenorocitul de judecător ce a băgat oameni nevinovați în pușcării, o să aibă pensia tractoristului rupt de atâta muncă și atâta omenie? Când ne facem bine?
Nu credeți, totuși, că meritați mai mult, de vreme ce lună de lună vă rupeți oasele pentru a plăti salariile frumușele ale „doamnelor și domnilor“? Oare copiii, nepoții voștri nu mai au dreptul să spună județului Gorj… „ACASĂ“? Când ne vindecăm, amărâților de atâta slugărnicie și supunere nechibzuită?
Haideți, vă rog, răspundeți unui diliu. Poate se face bine și el! Poate ne vindecăm cu toții!