La nivelul copilului pot să apară tot felul de tulburări, şi am să mă refer, pe scurt, la mecanismul abandonului. De fapt, copilul nu simte altceva decât că este abandonat. Celelalte argumente, spuse de părinţi la nivel raţional, nu au niciun fel de ecou în sufletul copilului. El simte această durere, a abandonului. Prin urmare, la nivelul psihicului copilului apar foarte – foarte multe modificări, ce îi pot afecta structurile cognitive, şi mă refer la capacităţile lui de a achiziţiona informaţii. Totodată, la nivelul copilului se înregistrează şi modificări ale structurilor emoţionale. Orice copil îşi alege modelul de reacţie la abandon. Unii devin inhibaţi, retraşi, depresivi, alţii – din contră – activează acele mecanisme ale agresivităţii şi devin copii violenţi, care pot să meargă către delicvenţă, către tot felul de acte antisociale.
Uneori se merge pe ideea că avem nevoie de o bază materială, financiară care să ne asigure un trai decent. Şi, dacă aceasta există, putem să vrem mai mult, adică să vrem şi dragoste, să vrem şi iubire şi să vrem o viaţă emoţională plină. Eu aş zice că atârnă în balanţă destul de mult şi această stare materială. Dacă a existat un confort material şi tata sau mama, ori amândoi, au plecat pentru mai mult, atunci lucrurile se schimbă. Dar dacă, iniţial, nu a fost această bază materială, într-adevăr, decizia de a pleca la muncă în străinătate este justificată, în absenţa unor alternative în ţară. Dacă nu există o bază materială care să îţi asigure traiul de zi cu zi, e greu de presupus că în acea familie există căldură, linişte şi că acel copil se simte iubit.
Copilul suferă, într-adevăr, o traumă când părintele pleacă. Şi, mai mult, dacă părintele îl responsabilizează şi îi spune „uite, am să plec, pentru că vreau să îţi fac ţie – şi îl arată – bine, pentru tine muncesc, pentru tine mă lupt”, atunci copilul se învinovăţeşte, şi autoînvinovăţirea poate să ducă la apariţia structurilor depresive, ulterior. De obicei, părinţii spun aceste lucruri, dar eu am impresia că este un discurs de suprafaţă şi că părintele pleacă pentru a-şi satisface el o idee, un ideal de trai pe care l-a avut. Spune aceste lucruri copilului doar pentru a-şi uşura momentul plecării. Pentru că, e bine de ştiut, şi în partea cealată există suferinţă, şi părinţii suferă, nu numai copiii.
Copiii din cea de-a doua categorie prezintă mai multe riscuri de a merge către patologie, către delicvenţă. Acolo unde părinţii consumă alcool, sunt foarte multe discuţii, certuri şi copilul nu trăieşte într-un climat benefic de dezvoltare.
Toţi copiii, în procesul lor de dezvoltare, caută modele. Problema este unde le caută şi cum le vor recunoaşte că sunt modele. A fost o perioadă în dezvoltarea societăţii când modelul îl găseau foarte aproape, îl găseau în casă, era mama şi tata. Încet – încet societatea s-a dezvoltat şi acum copilul nu mai recunoaşte model exclusiv în mama şi tata, şi caută în altă parte. Caută pe internet, în grupul de prieteni şi preia ce îi place. În ultimul timp am observat că, pentru a căpăta valoare personală şi identitate, recurg foarte mult la a a purta firmă, produse de firmă, la a consuma ceva de firmă. Nu ştiu dacă aş spune că sunt din ce în ce mai autodidacţi, dar este limpede că îşi caută modele.
Este şi lung drumul, dar eu am impresia că nu este nici semnalizat. Adică, persoana care ar avea nevoie de sprijin şi consiliere nu ştie încotro să se ducă.
Sectorul ONG ar putea să preia această problematică, să identifice tot grupul ţintă şi să facă ceva, să propună activităţi care să vină în sprijinul celor din grupul ţintă. Duc lipsă de idei, sau nu se pot implica în astfel de acţiuni. Nu au resursele interne necesare. Resurse externe se găsesc, există şi linii de finanţare care le-ar putea susţine ideile, ar putea face această cercetare la capătul căreia ar putea edita şi un Ghid de bune practici, de intervenţie specifică în cazul acestor copii.
Din ce ştiu eu în fiecare unitate de învăţământ şcolar există un psiholog consilier, care face consiliere. Consilierea nu este altceva decât îndrumare, sfătuire, orientare. Pentru copiii care sunt abandonaţi, între ghilimele, de către părinţi, este nevoie de intervenţia unui terapeut, asupra mecanismelor psihologice şi sunt două lucruri diferite. Una este consilierea, realizată de un psiholog – consilier în şcoală, şi altceva este intervenţia terapeutică pe care o face un psihoterapeut sau psiholog clinician.
Da, îi este foarte la îndemână. Următorul pas: ar trebui să conducă elevul sau eleva spre un coleg cu mai multă expertiză, care poate să intervină în situaţia respectivă. Surprinzător, am constatat că, din ce în ce mai frecvent, persoanele care au în grijă copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate se adresează psihologului, pentru a suplini lipsa familiei din viaţa minorului. Lucrul acesta mă bucură.
Există 20 – 30 de psihologi clinicieni. Ducem lipsă de psihologi terapeuţi, pentru că necesită o pregătire îndelungată şi investiţii financiare destul de mari. Nu este suficient să termini o facultate de psihologie pentru a putea face intervenţii specifice, în situaţii de criză. Pentru a putea fi psiholog clinician sunt necesare cursuri suplimentare de formare profesională, pentru a oferi un sprijin corespunzător celui care are o problemă, şi nu numai pentru a-l asculta.
Ar trebui identificat grupul ţintă, apoi ar trebui să se implice foarte mult şcoala prin preluarea acestor cazuri, să intervină neapărat specialistul, care poate să conducă procesul de tranziţie al copilului. Totodată, ar trebui dezvoltate programe de pregătire şi consiliere a celor care au în grijă copiii.