Deşi mai toate discursurile, fie acestea economice, politice, jurnalistice sau culturale, se revendică din paradigma interesului public sau, într-o variantă minimală, îl vizează ca fiind un scop al dezbaterilor, acesta nu doar că nu a fost definit vreodată de vreun partid politic din România cu scopul de a avea cunoaşterea exactă a „noţiunii”, corespondentă proiecţiei sale politice, dar a devenit în percepţia românească numai o lozincă ratată. Definiţiile acestea, potenţial liberale, liberal-democrate, social-democrate ori creştin-democrate, ar fi fost necesare şi pentru a putea fi verificate stadiile intermediare ale traiectoriilor propuse, inclusiv validitatea lor. Poate doar prin servicii să fi existat preocuparea teoretizării, atunci când băieţii, mai mult sau mai puţin rebeli, erau nevoiţi să-şi facă lucrările de grad, ori în mediul academic, pentru ca acesta să-şi merite numele…
Vremurile de tranzacţionism absolut, de vânzări fără nici un fel de criteriu, în care devii exact ceea ce ai înjurat şi înjuri ceea ce poţi oricând deveni au îndepărtat într-o covârşitoare proporţie pe cei care ar fi în fapt şi chiar în drept beneficiarii unui atare concept.
Infractorii din România, indiferent de tabără, iar taberele de aici se mai numesc şi „puteri în stat”, se bazează pe faptul că, fără a ţine seamă de ceea ce fac, opinia publică nu îi va sancţiona decât cu cel mult patru ani de opoziţie, principalul atribut al mulţimii fiind uitarea. Vulgului îi devine suficientă o singură „reacţie” – tentaţia de a comenta ceea ce i se întâmplă, tentaţie căreia românii nu-i pot rezista defel. Evident, nu se întreprinde nimic împotriva cauzelor şi efectelor, nici măcar împotriva indivizilor care produc răul social, plătiţi fiind pentru a produce binele invocat ciclic! La noi, lipsa de atitudine este compensată psihologic de implicarea totală din vorbărie…
România este întruchiparea dezinteresului total ca sumă cinică a intereselor individuale, egoiste, dominante oricăror reguli şi norme de convieţuire. Pe cât de precipitată şi isterică era societatea românească la începutul anilor ’90, pe atât de resemnată şi dezinteresată este aceasta astăzi. Şi în goana fără direcţie de atunci, şi în încremenirea de acum libertatea s-a constituit a fi una dintre surse, uneori a fost teoretizată ca argument al cazuisticii româneşti. În fond, este libertatea de a ne distruge ţara şi de a comenta cu mijloace moderne demersul. Adică, definitiva dovadă că nu avem vocaţia libertăţii… Fugind de percepţia dramei şi, totodată, de presiunea psihologică a responsabilităţii, vom dispărea râzând tocmai de realităţile noastre, create şi întreţinute de unii şi neluate în seamă de ceilalţi. În România, interesul public nu există. Majoritatea dintre noi avem două tipuri de preferinţă: ilegalitatea în interes individual, generos scuzabilă şi anonim cultivată, justificată complex ca fiind integrare, acomodare şi inteligenţă socială şi, pe de altă parte, lipsa atitudinii atunci când fărădelegea este făcută de ceilalţi, înfierată însă inchizitorial. Astfel, mulţimea celor fără posibilităţile acestor „deveniri” asigură destinatarii mesajelor politice. Continuitatea paroxistică a unor astfel de metode de seducţie politică nu a dus decât la o foarte gravă divizare socială: areactivii, scârbiţi şi dezinteresaţi, şi activiştii de partid, radicalizaţi şi isterici atunci când sunt „admonestaţi” cu puncte de vedere diferite politic. Ambele grupuri constituie în fond, absolut neonorabil, democraţia românească, căreia, nefericit, i se ataşează natural o dimensiune românească a decepţiei, comparabilă ca anvergură doar cu tupeul şi seninătatea cu care politicienii actuali cer să fie responsabilizaţi cu diverse demnităţi, probabil ca nevoie cronică de a compensa lipsa demnităţii din spiritul lor.
Aici nu mai e nimic, decât femei şi Dumnezeu. Primele, puţin creditate cu ceea ce ar trebui să producă, sunt reprezentate de chiar acelea care alimetentează diferite stereotipuri patriarhale, iar cel de-al doilea, Dumnezeu adică, este evitat, alungat şi trădat atunci când interesul personal o impune…