– Eseu dedicat gorjenilor cu prilejul împlinirii de către autor a 85 de ani de viaţă –

Alinierile globalizante şi europenizante au, fără îndoială, unele virtuţi şi avantaje. Ba, unii autori – şi străini şi autohtoni – consideră că ar fi vorba chiar de „legi obiective”.
În privinţa asta este surprinzător că, de vreo două secole încoace, de când s-a tot comentat intens greutatea ideatică a legilor obiective, în cadrul filosofiei şi al altor discipline, încă nu s-a înţeles pe deplin că în incinta funcţionalităţilor vieţii sociale, a dinamicii acesteia, legile obiective se încarcă cu un comportament paradoxal: „obiectivitatea lor” devine – vrem, nu vrem – intens subiectivă. Dinamica societăţilor fiinţează prin uriaşa diversitate a impulsurilor pur omeneşti; prin idealurile, voinţa şi capriciile acestora. Or, în acest sens, infiltrarea a numeroase ipostaze subiective, în tendinţele presupuselor legi sociale „obiective”, este aproape de neocolit. Încât, din această pricină, aş îndrăsni să spun că virtuţile şi avantajele alinierilor globalizante şi europenizante, ale lumii de astăzi, sunt, în bună parte, un gen de necesităţi „obiective” cam cu anasâna. Din perspectiva cărora, subiectivitatea infiltrată insidios pe terenul presupusei necesităţi „obiective”, ne face şmechereşte cu ochiul şi dictează un soi de principiu. Şi anume: ca unii indivizi, unele popoare, unele naţii, unii conducători, să fie, în toate, mai egale, mai egali, decât alţii.
Fie şi aşa!… Nu putem ignora adevărul că globalizarea şi europenizarea – la urma, urmei, europenizarea, afişată astăzi, în gura mare, pe toate gardurile, este şi ea tot o ipostază a globalizării – aduc în lume, unele avantaje. Posedă nişte virtuţi. Dar, în acelaşi timp, nu poate fi ignorat un alt adevăr. Unul extrem de periculos şi întristător: predicarea, pe toate cărările, a globalizărilor lumii de astăzi, introduce în viaţa oamenilor de pe terra alarmante regrese ideatice.
Şi unul dintre cele mai grave regrese, în clocotul globalizant al lumii de astăzi, îl constituie efortul multora – politicieni, intelectuali, tot soiul de comentatori – de a şterge din calendarul axiologic, valoarea identităţilor, a specificităţilor umane.
 

*

 
De ce această tendinţă, tot mai vizibilă, mai insistentă, mai dispreţuitoare, de a fi anihilate identităţile naţionale, de axiologie culturală, de comportament ideatic, de creaţie, de virtualitate a imaginarului, reprezintă un regres ?
La nivel ontologic, totul se defineşte – fiinţele omeneşti, plantele, miliardele de vietăţi, lucrurile, valorile, ideaţiile, societăţile şi funcţionalităţile lor – printr-o spectaculoasă diversitate a identităţilor, a specificităţilor. Scrieri dintre cele mai vechi, de mii de ani, invocă în chip firesc, aproape ca pe un lucru de la sine înţeles, diversitatea funcţională a identităţilor în dinamica, în trepidaţia existenţială. Biblia, de pildă – mai cu seamă Vechiul Testament – abundă în expresia „fiecare după fel”. Chiar în debutul Vechiului Testament, în Facerea, Dumnezeu, creând, zi după zi, varietăţi de plante şi vietăţi, subliniază insistent: „fiecare după felul său”, după „felul lor”. Adică, punând în relief identităţile a tot ce există. În ea însăşi, Facerea lumii nu poate fi concepută înafara specificului identitar. S-ar putea spune că identitarul reprezintă sinele care şade la baza proceselor existenţiale. Ontologicul – de orice tip ar fi el – nu poate fi definit şi se autoanulează în absenţa identitarului.
Am invocat Biblia, nu pentru a rupe gura târgului cu „Cartea sfântă”. Ca oameni emancipaţi ce ne considerăm cu toţii – ce, uite, că am apucat „de-un picior” mileniul al treilea – se cuvine să acceptăm că oricât de credincioşi, de religioşi am fi, Biblia reprezintă o operă emblematică scrisă de oameni, pentru oameni. Cum au şi apreciat o serie de savanţi, îndelung specializaţi în cercetarea textelor biblice. Şi că, în această privinţă, Biblia conţine preţioase mituri şi legende vechi de mii de ani, care au preţuit la scenă deschisă, ca pe puncte nodale ale existenţei, funcţionalitatea identităţilor.
Înainte de a încerca – fie şi schematic – o caracterizare pe verticală, pur teoretică, a conceptului identitate, semnalăm două tendinţe acute aflate, astăzi, spate în spate: una – pe care am şi amintit-o – ce se străduieşte, în variate tonuri, de la sarcasm şi dispreţ, la atitudini de negativitate primitivă, să anihileze prezenţa identităţilor şi funcţionalitatea lor în lume; şi o altă tendinţă, opusă primei, care se străduieşte, cu argumente lucide şi calme, să revigoreze conceptul în cauză şi să justifice necesitatea funcţionalităţii lui şi în vremurile atât de capricioase, cum sunt cele pe care le trăim.
Ce este identitatea? Cum ar putea fi definită?
În recenta sa carte, intitulată Crizele modernităţii târzii (Editura Academiei Române, 2012), Andrei Marga subliniază în capitolul Problema identităţilor: „Din punctul de vedere al logicii, identitatea este asumată ca mănunchi de însuşiri ce fac ca un obiect (în sens generic) să fie ceea ce el este” (pag. 130).
În planul istoric al funcţionalităţilor sociale, definirea logică, pur teoretică, a identităţii, se complică. În general, trebuie avut în vedere, cu maximă prudenţă, ca identităţile să nu fie înţelese, excesiv, ca fixisme apriorice şi intratabile. Mai cu seamă în planul dinamicilor sociale – dar şi în alte domenii – identitatea, ca un sine interior, cu specificitate structurală, suportă multiple procesualităţi ale devenirii.
În istoria culturii universale, unul dintre procesele axiologice cele mai deschizătoare de drumuri, mai complexe şi deopotrivă dificile, prin abundenţa nuanţelor, l-a constituit depistarea şi argumentarea fiecărei specificităţi a fiecărei valori spirituale. Din acest punct de vedere, adevărurile despre identitatea unei valori spirituale sau alta, au o enormă greutate în evoluţia culturii universale. Mai cu seamă în ceea ce priveşte identitatea fiecărei arte în parte. Depistarea şi recunoaşterea specificităţilor artistice a contribuit, din punct de vedere axiologic, la progresul nuanţat al artelor în lume. Şi o întoarcere primitivă la ideea unui „tot o apă şi-un pământ”, mai ales în domeniul identităţilor valorilor spirituale, reprezintă un periculos şi regretabil regres.
În evoluţia culturii române, Titu Maiorescu a conştientizat, cu o remarcabilă acuitate, nevoia de a puncta, dintr-o totalitate, cam indistinctă a culturii, identităţi, specificităţi ale diferitelor valori spirituale. Mai ales cu privire la artă. Dintre toate ideile maioresciene, referitoare la evoluţia culturii române, cred că conştientizarea specificităţilor valorice posedă o greutate aparte, emblematică.
 

*

            Desigur, termenul identitate are nu numai sensuri spirituale pretenţioase şi complicate, de genul celor amintite mai sus. Ci şi unele înţelesuri – să le zicem „birocratice” şi „banale” – de uz curent şi la îndemâna oricui. Fireşte, şi ele necesare şi funcţionale. Gen, Carte de identitate. Ca să nu dăm de dracu în faţa „organelor”, ca şi cum am fi ai nimănui, ori – mai ştii? – când călcăm în străchini.
În legătură cu acest înţeles, de necesară birocraţie, a termenului identitate, iată o întâmplare, o păţanie.
O prea frumoasă ţărancă de vreo 38 de ani – câte au mai rămas din aceste pure făpturi, după ce-au plecat şi ele în lumea largă, prin Europa, la cules de căpşuni şi să-i şteargă la fund pe alţii – a coborât dintr-un sătuc, uitat de Dumnezeu pe o coastă izolată a Carpaţilor, în oraşul care se afla la vreo 40 de kilometri de locul ei de baştină. Nu mai coborâse către oraş de aproape 10 ani. Acum, venise să vândă două găini şi-un cocoş pestriţ, că auzise ea, că la piaţă, emancipaţii orăşeni, caută „produsă” din astea „ecologice”, fără otrăvuri, fără chimicale parşive, care vatămă rânza omului. Or, ea, amărâta, îşi rupsese de la gură, şi crescuse câteva păsări numai cu boabe curate…
Şi uite că le vânduse… Ţac, pac!… Le vânduse, trap, galop!… Fericită, bătea străzile, căutând un S.R.L., unde blugii să fie niţel mai ieftini, să poată şi ea cumpăra cu bănuţii luaţi pe orătăniile… ecologice… Că ce, Doamne iartă-mă!… Tot cu oprege, tot cu oprege!… Gata!… Veta lu’Cocostârcu, de pe uliţa ailantă, aproape bătrână, de ce şi-a putut lua blugi, de-i plesnesc pe fundu lat, cât un cărpător?… Păi, Ea, de ce să nu aibă blugi, că e încă tânără, înaltă, subţire, pârlită de soare şi are poponeaţă apetisantă… Sexy, sexy!… Ehe!
Aşa că, cu ochii după prăvălii, nu prea lua ea, în seamă, regulile stricte ale oraşului. Grăbită, cum era… pac! a traversat  strada pe unde nu trebuie, gata, gata, s-o trântească o maşină.
Prompt, poliţistul de la circulaţie, care se nimerise să fie în apropiere a fluierat-o îndelung, ca la incendiu.
A salutat-o, politicos.
– Cartea de indentitate, vă rog!
– Bună zâua, bună zâua!… Că ce-i aia, auzi’mneata?
– Cum, ce-i aia?… Actul de indentitate, vă rog!
– Păi, eu n-am la mine decât „Buletinu de birou populaţâei”!
– Aşa?… Bun şi ăla, dă-l încoa!
Şi, rătăcita gospodină i-a întins ăstuia de la rutieră Cartea de indentitate.
Poliţistul a scos chitanţierul, să-i taie amenda, s-o înveţe minte. Şi, negru în cerul gurii, s-a răstit:
– Gaia, te-a luat!
Ea a încremenit o clipă, apoi a început să plângă:
– Da, ce făcui, domnule?… Îuuu, vui de mine, de ce mă pedepsăşti?
– Cum de ce, doamnă?… De ce tranversăzi strada pe unde nu trebuie?… Dacă te lovea maşina?… Las că-ţi ard o amendă, să mă pomeneşti!
– Îuuu, ce mă fac! – tot bocea ea… Că-mi rămâne copilu, sărman…
– Păi, ce, ai copii?
– Cum să n-am?… Am un băieţaş de trei anişori!
– Aşa?… Să-ţi trăiască!… Las, că are ta-su grijă de el!
Suspinând, ea lăsă ochii în jos:
– Da, n-are tată, auzi’mneata!
Cu chitanţierul în mână, poliţistul a încremenit:
– Cum n-are tată?… Că n-ai fi Maica Domnului, să-l faci, aşaaa… din senin…
– N-are, zău!… Că-i copil din flori!
– Ăăăă, aşa?… Păi, floarea aia, cu care l-ai făcut, n-avea şi ea indentitate?
– De!… Eu ştiu dacă avea, ori nu avea? … Că atunci  am  suflat în lambă, şi n-am mai văzut nimica, nimica…
Gluma-i, glumă, însă dacă nu ai Carte de identitate, nu exişti. Acest înţeles banal şi birocratic al termenului identitate, îşi are funcţionalitatea sa. Viaţa fiecăruia dintre noi e doldora de birocratisme şi banalităţi necesare.
 

*

            Să ne reîntoarcem la sensurile mai grave, mai complexe, mai nuanţate, mai profunde, încărcate de spiritualitate, ale conceptului identitate.
Au gorjenii, la nivelul dinamicii lor existenţiale, trăsături identitare?
Cu certitudine. Şi una dintre aceste trăsături, cu o expresivitate accentuată şi rezistentă în timp – la nivelul locuitorilor Gorjului – o constituie ceea ce eu numesc spirit flamboaiant. Cum am putea caracteriza conţinutul acestei sintagme?
Termenul flamboaiant este, poate, preţios şi deopotrivă pretenţios. Dar şi generos în semnificaţii şi sugestii. El a fost invocat, relativ frecvent, mai ales în critica de artă modernă, spre a caracteriza dramatica, şi parcă, fără limite, reverie, a unor înflăcărări cromatice. Ca în pictura lui Van Gogh, de pildă. În multe dintre tablourile acestui pictor genial, tragic, nefericit, izbucnesc miraculoase flăcări cromatice incendiare, în sensul concentrării în ele, a unor puteri, a unor simboluri nelimitate ale reveriei în dinamica existenţială.
Raportat la expresivul spirit gorjenesc, ce înseamnă, ce exprimă flamboaiantul? Un gen de gust înflăcărat în contact cu dinamica existenţială, un neastâmpăr creator al spiritului, o înflăcărare omenească, aproape paradoxală, fiindcă ea mărturiseşte, în acelaşi timp, nelinişte şi reverie izvorâtă din trudnicul cotidian.
Cu speranţa că nimeni nu se va supăra, nu am încotro şi trebuie să observ că acest tremolo expansiv, tulburător, al spiritului flamboaiant gorjenesc, generează – din când în când – stări resentimentare, ranchiune, „mâncătorii” – scuzaţi-mi expresia – din te miri ce, din mai nimic. Din acest punct de vedere, aş zice, să te ferească Dumnezeu de „guriţa” gorjanului, când îi sare muştarul. Dar, acest păcat cred că este un „efect secundar” al flamboaiantului, cu mult mai generos în semnificaţii pozitive, creatoare şi durabile.
Cunoscutele versuri, cu inflexiuni de doină şi sârbă, „De la Gorj te duci şi vii / Dorul n-are căpătâi”, exprimă, pregnant, tentativa insaţiabilă a unui flamboaiant în tulburătoarea căutare a unui tainic nesfârşit, a unui tainic infinit. Nu doresc deloc să forţez nota interpretativă, dar nu, cumva, metafizica, atât de grăitoare, a Coloanei fără sfârşit, capodopera brâncuşiană, sugerează  un  grăunte al acestui flamboaiant, din perspectiva căruia, dorul „n-are căpătâi”, adică e o pulsaţie fără limite?
M-aş bucura dacă această intervenţie, conferinţă, comunicare – cum doriţi să-i ziceţi – n-ar fi considerată drept adulări conjuncturale ale identităţii gorjeneşti. Cine mi-a făcut onoarea să consulte măcar o parte din cărţile, studiile şi eseurile, pe care le-am publicat de-a lungul unei vieţi, care s-a lungit prea mult, şi-a putut da seama, sper, că fiind cercetător ştiinţific profesionist, de profil academic, nu mi-am putut permite să jonglez, la întâmplare, festivist, cu ideile şi argumentele. Iar acum, la bătrâneţe, nu mai am nici timp, nici disponibilitatea pentru complimente.
Ca dovadă că ipostaza identitară gorjenească, a spiritului flamboaiant, de care mă ocup acum, nu constituie o intervenţie conjuncturală, stă mărturie succintul eseu, intitulat Echilibru flamboaiant, pe care l-am redactat cu mai mulţi ani în urmă, şi pe care domnul Vasile Vasiescu mi l-a reprodus în anul 2009, în cadrul originalului său volum După Brâncuşi, 13 întâlniri (Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi). Este, prin urmare, vorba de o idee care m-a preocupat de mai multă vreme.
Să mergem mai departe cu demonstraţia.
 

*

            Trăsătura înflăcărării spiritului gorjenesc, adeseori incendiar, într-un sens umanizant şi creator, este însoţită – aş zice, aproape imanent – de un original paradox. Şi anume: pe cât e de înflăcărat, de nestăpânit este spiritul, pe cât de expansivă este reveria, pe atât de abstractizant este flamboaiantul. Adică, un incendiar intens controlat de către calculul lucid al raţionalului. Această trăsătură – ce pare paradoxală – a unui flamboaiant cu „frână” raţională, abstractizantă, este profund prezentă şi extinsă în creaţiile artei plastice popoulare. În ţesăturile de toate tipurile, scoarţe, macaturi, pături, perini, în tradiţionala vestimentaţie feminină, în ceramică, în unele împletituri, în vechile incizii din arhitectura ţărănească etc. În cartea intitulată Repere estetice în satul românesc – pe care am publicat-o cu aproape 40 de ani în urmă, singura carte sistematică şi mai amplă despre estetica satului autohton – m-am străduit să atrag atenţia, între altele, asupra uneia dintre cele mai pregnante şi mai valoroase caracteristici ale artei populare româneşti: esenţializarea abstract-geometrizantă, cu multiple îmbinări unghiulare. De-a lungul anilor, tot referindu-mă la valorile artei populare româneşti, mereu am subliniat această esenţializare abstractă fiindcă ea exprimă o imensă, inteligentă şi sugestivă concentrare spirituală. Şi mai ales, prin această trăsătură se poate aprecia, fără rezerve, că arta populară românească tradiţională este una profund modernă. În arta populară autohtonă, tradiţionalul şi modernul se întrepătrund într-o desăvârşită armonie.
Or, în arta populară tradiţională, din Gorj, trăsătura esenţializărilor abstract-geometrizante, a fost – şi, parţial, încă mai este – cultivată şi dezvoltată insistent. Îndeosebi, în ţesăturile decorative şi în arhitectura ţărănească. Pare o ciudăţenie că înflăcărarea, flamboaiantul spiritului gorjenesc, se îmbină – am zis, aproape imanent – cu acest tip de stăpânire acut raţională, a unor esenţializări abstract-geometrizante. Este un tip de existenţă ideatică, deopotrivă complexă şi originală.
Mereu am fost prudent în a cântări influenţele artei populare româneşti în sculptura lui Brâncuşi. Fiindcă, la un moment dat, prin deceniile şapte-opt, ale secolului trecut, un soi de masificare neselectivă, cu toptanul, a influenţelor folclorice în creaţia brâncuşiană, a avut drept rezultat aproape o vulgarizare a sculpturii genialului artist, fenomen pe care l-am numit brâncuşomanie. Este absolut neîndoielnic că gorjanul Brâncuşi a fost influenţat în unele din creaţiile sale de tonalităţi – să spunem astfel – ale artei populare româneşti. Dar, în această privinţă, sculptura brâncuşiană a reţinut, prioritar, ca influenţă, tocmai esenţializările abstract-geometrizante din arta populară gorjenească. Avansez ideea – fie şi riscantă – că în dinamica procesuală a psihicului artistului universal, Constantin Brâncuşi, s-a sedimentat, treptat, convieţuirea paradoxală a flamboaiantului gorjenesc cu esenţializarea abstract-geometrizantă.
 

*

            Există în folclorul muzical gorjenesc o trăsătură de o originalitate proeminentă, pe care câteva ansambluri, Doina Gorjului, mai ales şi alte grupuri mai mici de lăutari, au cultivat-o până astăzi. În ce constă această trăsătură? Într-o îmbinare între „contrarii”, adică, între inflexiunea nostalgică cu tonalităţi prelungi de doină şi tonalitatea săltăreaţă, rapidă, ca într-un galop armonios. Iarăşi, parcă, un paradox, o fermecătoare expresivitate, prezentă, din plin, în varietatea cântecelor cu tonalitate de sârbă.
Atare îmbinare mă duce cu gândul la aforismul lui Brâncuşi, care spunea că frumosul este armonia diferitelor realităţi contrare. Riscându-mi „pielea” în faţa brâncuşiologilor specializaţi, am avut „obrăznicia” să spun de câteva ori până acum, cu exemplificări punctuale, că nu puţine dintre zicerile teoretice brâncuşiene, considerate „geniale”, nu sunt altceva decât exprimări banale şi familiare. Demonstrând că şi creatori geniali, de talia lui Brâncuşi, simt, din când în când, nevoia de a emite judecăţi fără cine ştie ce pretenţii, la îndemâna tuturor.
În acelaşi timp, este neîndoielnic că unele dintre aforismele lui Brâncuşi sunt profunde şi originale. Cum este cel de mai sus, privind definirea frumosului. Motiv pentru care l-am reţinut şi comentat în cadrul tratatului, Istoria esteticii româneşti.
După conştientizarea Esteticii ca disciplină teoretică şi lansarea conceptuală a termenului, în 1750, de către germanul Alexander Baumgarten, strădaniile de a defini frumosul au început să curgă în Europa, aproape în şuvoi continu. Simţindu-se de la o poştă că prea multele definiri în cauză rămâneau vulnerabile fiindcă nu reuşeau să ajungă la ţintă.
În dialogul Timaios, Platon – răsucind conceptul de frumos pe toate feţele, punându-l în nesfârşite relaţii cu alte concepte – ajungea, sugestiv, la concluzia că frumosul pur şi simplu nu poate fi definit. Surprinzător este faptul că nici un estetician – după naşterea Esteticii ca disciplină teoretică – n-a luat în seamă avertismentul lui Platon. Şi, după opinia mea, nici astăzi, nimeni nu poate pretinde că definiţia sa despre frumos ar fi limita adevărului. Dar – subliniez din nou – tentativa lui Brâncuşi de a considera frumosul ca o îmbinare armonioasă între contrarii, rămâne una dintre cele mai originale şi mai credibile. Şi susţin că posibile inflexiuni – neconştientizate teoretic, ca atare – ale frumosului, ca armonizare între contrarii, sunt prezente, în fapt, în folclorul muzical gorjenesc. Nu merg până acolo încât să spun că gorjanul Constantin Brâncuşi a definit astfel frumosul, fiindcă s-ar fi „inspirat” din tonalităţile folclorului muzical gorjenesc. Dar nici nu cred că ar trebui să ignorăm cu totul o potrivire, în fapt, între o originală zicere brâncuşiană şi identitatea unei expresii artistice folclorică, de pe meleaguri gorjeneşti.
 

*

            Gorjenii – de fapt, o mare parte dintre olteni, şi cei din mediul rural şi din cel urban – apelează în chip frecvent, în limbajul cotidian, la perfectul simplu. Totdeauna au procedat astfel.
Iată un posibil şi banal dialog cotidian:
– Mă, Ioane, fusăşi, mă, colò?
– Fusăi, mă, fusăi !
– Şi găsâşi, mă, peşte proaspăt la Minimarketu lu’Cocostârcu?
– Auà! Găsâi pe boala, că se termenasă!
– Îuuu, că uite, mă, îmi lăsă gura apă!… Da, ia spune Ioane, nu cumva îl văzuşi pe ăla, pe Mitu lu’Joardă, pe-acolò, pe la magazân, că aveam o treabă cu el?
– Îi văzui, îl văzui, da nu la magazân… Bă, erea la podişcă… Nu ştii cum face el toată zâua?… Spionează populaţâia şi le face muierilor cu ochiu…
– Şi cum? Nu te-ntrebă nimica?
– Ba, mă-ntrebă!… zâce: „Bă, Ioane, un-te duci, mă?”
– Păi, nu vezi ?… Încolò !… îi răspunsăi eu…
– Păi, de ce te duci, domnule, Încolò ?
– Cum, de ce ?… Ca să am de unde veni !
– Ha, ha !… Trosc !… Că i-o făcuşi !
Niciodată n-am înţeles de ce presupuşii emancipaţi – cică globalizanţi şi europeni – de pe alte meleaguri, decât cele olteneşti, râd, dispreţuitor, cu gura până la urechi, de gorjeni, de olteni, în general, că vorbesc cu perfectul simplu. Este o exprimare lingvistică perfect gramaticală, perfect justificată, în raport cu dinamica temporalităţii. Perfectul simplu indică un trecut apropiat, exprimă, adică, cu autentic rafinament, o nuanţă a rapidităţii curgerii timpului. Şi prin aceasta, ne ajută pe noi, fiinţele omeneşti, să ne orientăm, cu un spor de exactitate, în dinamica existenţială.
Şi cât de apropiat este acest trecut al perfectului simplu ?… Nu ştim !… Aci, intervine un gen aparte de taină a indeterminării. O indeterminare încărcată de sugestii şi promisiuni. Aş zice – exagerând şi nu prea – o indeterminare cu uşa dată la perete, ca într-o „operă deschisă” a comunicării, prin deschizătura căreia pătrund înflăcărări, ce nu prea vor să se despartă de un timp trecut.
Unul dintre cei mai străluciţi poeţi români moderni – mă refer la Marin Sorescu – a scris, cum bine ştiţi, o capodoperă în şase volume, un original poem epic, intitulat La lilieci. Criticii şi istoricii literari au zis că ne aflăm în faţa unui gen aparte de demitizare umoristică a satului.
Nu-i greşit, însă nu cred că e deajuns să spunem doar atât. Aş zice că atare apreciere se află la jumătatea drumului. Pentru că demitizarea soresciană a satului este în ea însăşi, în sinele său, o nouă şi emblematică mitizare a dinamicii vieţii olteneşti din satul tradiţional, cu toate ale ei, cu suferinţe, cu nesfârşite trude, cu bucurii sgârcite, cu speranţe trăsnite. Iar în conţinutul acestei mitizări a demitizării, un loc de prim plan îl ocupă conservarea limbajului cotidian din satul oltenesc tradiţional, inclusiv a perfectului simplu, atât de prezent – până astăzi – şi în Gorj. Dacă Sadoveanu şi Creangă, în întreaga lor creaţie, rămân exemplari – într-o măsură considerabilă – prin frumuseţea şi tonalitatea emblematică a limbii româneşti, Marin Sorescu, în La lilieci, conservă, în curgerea capricioasă şi necruţătoare a timpului, ideaţia spumoasă şi – aş spune – acut fermecătoare, a limbajului oltenesc cotidian, atât de pregnant şi în Gorj. Inclusiv în ce priveşte prezenţa perfectului simplu.
Motivul pentru care am glosat pe marginea prezenţei perfectului simplu în limbajul cotidian din Gorj – şi în general, din Oltenia – nu este numai necesitatea de a-i justifica firescul, îndreptăţirea, ci şi pentru altceva. Cred că, dincolo de justificarea lui gramaticală, perfectul simplu este şi o ipostază identitară a spiritului flamboaiant. Cum ? Prin ce ? Nu-i tocmai uşor de explicat şi demonstrat. Cuvântul, ca mijloc de comunicare, cu greutate absolută în dinamica ideatică a existenţei umane, îşi desăvârşeşte acţiunea nu numai prin exactităţi informative, ci şi prin frecvente halouri sugestive. Or, din acest punct de vedere, perfectul simplu din limbajul cotidian gorjenesc, ca trecut apropiat de prezent, sugerează un dram de ardoare, de înflăcărare, de dorinţă şi speranţă vie, pură, de a nu ne îndepărta prea mult de noi înşine, de vioiciunea şi nimbul faptelor şi acţiunilor noastre.
 

*

            Fie şi riscând, pentru o mult prea mare îndepărtare în timp, sunt tentat să fac unele legături între identităţi ale spiritului gorjenesc şi ardoarea pur artistică a câtorva desene rupestre de pe Valea Sohodolului, ce se întinde spre nord, de la liziera satului Runcu. Desene, cu o vechime între patru şi cinci mii de ani.
Pentru mulţi dintre cercetătorii, de pe toate meridianele lumii, specializaţi în arta rupestră, sintagma ardoare pur artistică în incinta artei „primitive”, pare de neconceput. Cu toate acestea – în ce mă priveşte – am avansat atare idee cu câţiva ani în urmă şi nu mă lepăd de ea.
Despre ce este vorba?
După studii teoretice insistente şi după cercetări obositoare, repetate, pe teren, îndeosebi în cursul anului 2009, am elaborat studiul intitulat Desene rupestre şi tradiţii artistice. Un spectacol în perimare ? Este, sper, o lucrare riguroasă, care interpretează, în detaliu, unele desene rupestre aflate pe o stâncă în Cheile Sohodolului, la „Lunca cu pruni”. Sunt desene descoperite de către savantul  român C.S. Nicolăescu-Plopşor, în anii douăzeci ai veacului trecut. Şi m-am ocupat şi de două desene, analizându-le, descoperite de arheologul, prof. dr. Marin Cârciumaru în „Peştera Popii”. Le sunt recunoscător domnilor prof. dr. Zenovie Cârlugea şi conf. univ. dr. Ion Mocioi, care, apreciind  originalitatea studiului, mi l-au publicat cu generozitate, mai întâi în revista Portal-Măiastra şi după aceea, sub formă de broşură, în Editura „Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj”.
Nu m-au sedus niciodată laudele excesive între membrii unei familii. Dar nu pot fi atât de nepoliticos, încât să nu amintesc că, fără sprijinul pe care mi l-a dat fiul meu, conf. univ. dr. ing. Emil Smeu, cărând atunci, peste tot, cu maşina, un bătrân ca mine, trecut de 80 de ani, însoţindu-mă pe coastele rele ale muntelui, fotografiind tot ce i-am indicat şi executând, apoi, cu migală, fotografiile pe calculator; în lipsa acestui sprijin nu m-aş fi descurcat, fără riscuri, de unul singur.
Cu desenele rupestre, de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, descoperite de către Nicolăescu-Plopşor, s-a întâmplat un lucru dureros şi inacceptabil. La un moment dat, cu siguranţă după 1989, în atmosfera demolatoare şi primitivă a tranziţiei, de înjurături scrâşnite la adresa valorilor spiritului, cineva a acoperit, în totalitate, toate desenele de pe stâncă, cu bidineaua, cu un strat gros de vopsea gri. Ele nu mai sunt deloc vizibile. Noroc că savantul care le-a descoperit, le-a fotografiat la timpul potrivit şi imaginile lor au rămas şi au fost difuzate. Cine o fi fost analfabetul şi duşmanul valorilor culturale, care a anihilat acele inestimabile desene rupestre ?… Nu se ştie… În studiul care mi s-a publicat, am propus – ca încercare de remediere a acestei demolări – următoarea soluţie: forurile gorjene, care se ocupă de cultură, să încerce – după consultarea unui chimist de specialitate – să şteargă cu un solvent puternic acea vopsea cu care au fost acoperite desenele rupestre. Nu sunt specialist în chimie să pot aprecia dacă această propunere ar fi eficientă. Poate că desenele au fost deja distruse şi nu mai e posibil să fie readuse la lumină. Dar, dacă ştergerea vopselei, cu un solvent adecvat, ar da rezultate ?
Din păcate, apelul meu către forurile culturale, diriguitoare, ale judeţului Gorj, a rămas voce în pustiu. Nimeni n-a mişcat un deget. Neglijenţă, nepăsare, ignoranţă întristătoare, faţă de rarisime valori culturale aflate în pericol ? Ori toate acestea la un loc ? Reiau acum, public, propunerea pe care am avansat-o cu câţiva ani în urmă, poate cineva devine sensibil la ea. Mai cu seamă că n-ar fi nevoie de nici o cheltuială costisitoare. Doar o cutie cu un solvent chimic. Adevărata cheltuială ar consta, exclusiv, în dragostea eficientă faţă de inestimabile valori ale unei culturi străvechi, pe meleaguri gorjene.
Să ne reîntoarcem, în chip concret, cu exemplificări, la problema ardorii artistice a unora dintre desenele rupestre, de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”.
Cea mai semnificativă imagine, din acest punct de vedere, cu pură şi dezinteresată încărcătură estetică, este aceea a calului (vezi foto 1). Este o imagine în unduitoare esenţializări abstracte, cum sunt, în general, mai toate desenele rupestre de pe toate meridianele lumii. În studiul amintit, ce mi-a fost publicat anterior, am interpretat, amănunţit, pentru prima dată, semnificaţia valorică a imaginii calului, creată cu peste patru mii de ani în urmă.
Aşadar, ce, cred, că reprezintă ea, în sinele său entelehic, ca scop, adică ? Imaginea calului dispune de o astfel de schematizare plastică, a cărei proeminenţă stilistică nu lasă nici o îndoială asupra intenţionalităţii creatoare, încărcată de autentică fantezie, de a contura silueta unui cal într-o clipă de aşteptare fastă, amoroasă, a existenţei lui. Un indicibil vitalism erotic. Căci ce altceva ar putea semnifica alura flamboaiantă, de maximă încordare aţâţătoare şi deopotrivă în extaz, a acestei siluete zoomorfe ? Penisul voinic, aproape cât piciorul, obraznic întărit, gâtul încordat, coama înfoiată, capul elegant, armonios înclinat, parcă ar năzui să împungă, picioarele din faţă înclinate ca într-o goană, un galop – toate aceste detalii imagistice împlinesc, fără echivoc, starea unei euforii erotic-animalieră.
Iar „artistul” care a creat acest desen zoomorf, pe lângă autenticul şi originalul său talent pictural, a fost animat şi de un proeminent sentiment al libertăţii umoristice şi parodice. Un indicibil hâtru, care, după ce a executat năstruşnicul desen pe stânca aceea în aer liber, a trecut apa cristalină a Sohodolului, râzând copios, cu satisfacţie – nu-i aşa ? – „preistorică”. Nu am nici o îndoială că în cazul desenului rupestru al calului de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, ne aflăm în faţa unei pure imagini artistice, înflăcărate, flamboaiante, fără semnificaţii magico-practice, izvorâtă exclusiv dintr-o tentaţie de natură estetică, având la bază un plus de libertate interioară rezonatoare, oricât de modest va fi fost el în acele vremuri îndepărtate. Ar fi hazardat şi neconvingător dacă am afirma tranşant că spiritul flamboaiant gorjenesc din vremurile noastre s-ar trage, în chip direct, din atare imagini flamboaiante ale unui trecut preistoric. Dar nici nu putem ignora semnificaţii evidente, oricât de relative ar fi ele: asemenea imagini rupestre, de pură înflăcărare artistică – cum este cea a calului „îndrăgostit” – a fost creat într-un teritoriu natural al Gorjului, unde, în perindarea istorică şi nemărginită a timpului, a laut naştere o comunitate umană, cu spiritul unui neastâmpăr creator şi înflăcărat.
Încă două desene de pe stânca, de la „Lunca cu Pruni”, se impun a fi semnalate cu o anumită încărcătură şi rezonanţă flamboaiantă. Imaginea zoomorfă cu coarne – reprezentând o bovină – dispune de o anume caracteristică similară celei a imaginii calului: o expresivă dinamicitate a încordării făpturii în cauză, într-un gest năvalnic, înflăcărat, anevoie de definit până la capăt, de a lua, parcă, lumea în piept, o lume a unei naturi şi a unor vicisituni refractare, greu de stăpânit (vezi foto 2).

A devenit un adevăr aproape banal, de cât de mult a fost comentat, constatarea că arta rupestră de pretutindeni surprinde animalele într-o continuă mişcare, dinamicitatea fiind, parcă, specificitatea lor existenţială. În cazul desenului pe care-l interpretăm – descoperit de C.S. Nicolăescu-Plopşor – imaginea dispune de eleganţa unei sugestivităţii estetice flamboaiante, a mişcării, cumva a unui „salt” înflăcărat în întâmpinarea necunoscutului.
Celălalt desen (vezi foto 3), ridică probleme dificile de interpretare. Înclin să cred că este vorba de o pasăre cu aripile întinse. Dar nu este cu totul exclus să fie vorba de o făptură fantastică, din repertoriul unei mitologii ancestrale. Orice ar reprezenta, şi această imagine excelează printr-o dinamicitate înflăcărată, printr-un misterios nimb al unui imaginar flamboaiant.

Prin talentul unei expresivităţi foarte departe dusă – ca şi cum ar trăda cine ştie ce măiestrie „cultivată” – prin acuitatea unei sugestivităţi libere de canoanele practicilor magice, credem că cele trei desene rupestre, astăzi dispărute de pe stâncă, din pricina unui vandalizator care dispreţuieşte spiritualitatea umanizantă a culturii, sunt executate de acelaşi desenator. Poate cel mai talentat, mai înflăcărat, mai neastâmpărat în imbolduri atât de timpurii ale creativităţii, din întreaga comunitate umană, care a trăit cu câteva mii de ani în Cheile Sohodolului, astăzi un punct emblematic în natura Gorjului.
Avansând atare interpretări de natură axiologică, pur spirituale, am început să am un sâcâitor sentiment de nelinişte. De ce, din ce pricină ? Tocmai redactam lucrarea de faţă, când, la sfârşitul lui iunie din acest an – după examenul de Evaluare naţională a claselor a opta – a izbucnit, pe la televiziuni, un soi de „scandal” politicianist pe marginea suszisului examen. Şi a început, în gura mare, ca la podişcă, tot felul de bălăcăreli trăsnite. Prilej, cu care, vreo doi inşi „globalizanţi” – cu certitudine, nu nişte mediocrităţi – au început să vocifereze, făcând-o pe emancipaţii, că astăzi, elevilor nu trebuie să li se mai predea, ca pe vremea „lu’tata mare”, tot soiul de cunoştinţe, cică „inutile”, despre nu ştiu ce „epoci şi perioade ale îndepărtatei istorii, ale omenirii”… „Ci, şcolarii de astăzi, domnule, – aproape zbiera emancipatul cu mustaţă globalizantă – să înveţe numai şi numai chestii ale informatizării; să ştie să facă o factură, o statistică, o (sugera el) mânăreală în afaceri şi eiusdem farinae!”…
Aşa să fie ? Nu cumva, de ani buni încoace, foarte mulţi elevi şi foarte mulţi studenţi – în cadrul unor examene decisive – dau rateuri îngrijorătoare şi pentru că, mânuind cu dexteritate calculatorul, în acelaşi timp au devenit ignoranţi şi nepăsători, în ce priveşte umanizarea profundă prin însuşirea unor cunoştinţe, pur spirituale, din dinamica axiologică a culturii ? Cine se bazează în exclusivitate pe datele informaticii, pe calculul roadelor, de azi pe mâine, ale afaceromaniei, spre a umple saci de bani şi ignoră perindările istoriei, oricât de îndepărtate, cu ceea ce au lăsat ele în evoluţia umană, ajunge până la urmă, conştient sau nu, un demolator de valori spirituale. Ca acel nefericit vandalizator (căci este un nefericit), care a şters cu bidineaua inestimabilele desene rupestre de pe stânca din Cheile Sohodolului.
Dacă ideologia comunistă a adus pe lume teroarea unui „umanism” mincinos, presupusa şi fără limite, libertate – tot mincinoasă – a capitalismului globalizant, predică evanghelia ideologică a unui a avea, cu orice preţ, până în pânzele albe, fără a fi, al unei fiinţe umane echilibrate, cu coloană vertebrală emblematic-spirituală.
După 1989 s-au înfiinţat în România puzderie de universităţi şi facultăţi particulare şi unele de stat, care pregătesc zeci de mii de tineri în domeniile informaticii, ale managementului, ale finanţelor, contabilităţii, turismului şi în multe alte domenii cu profil economic. În afară de aceste tipuri de facultăţi – care s-au înmulţit aproape ca ciupercile şi unde se intră astăzi, nu pe baza cine ştie căror examene severe, ci în virtutea unui gen de şuetă, zisă pompos „interviu”, plus media de la bacalaureat – în afară, deci, de asemenea tipuri de studii universitare, există, nu de azi, de ieri, câteva universităţi de stat, cum este A.S.E.-ul, mai exigente, mai severe, mai prestigioase, ce asigură, multiplu, studii universitare de natură informatică şi economică. Încât, strădania unora de a elimina umanioarele, variatele compartimente ale culturii clasice din pregătirea tinerilor, pentru a „excela” ei în tainele vedetismului economico-afaceroman, ale existenţei globalizante, cade în gol şi propun ipostaze de studiu care, în fapt, funcţionează deja din plin.
Ceea ce, cu adevărat, lipseşte astăzi tinerilor din învăţământul autohton preuniversitar, este înţelegerea corectă şi profundă a funcţionalităţii libertăţii. Mulţi, prea mulţi elevi de astăzi înţeleg libertatea în chip rudimentar („fac doar ce vreau eu, cum mă taie capul”), şi-o apucă pe arătură cu cuţitul la brâu, ca haiducii din povestirile cu iz folcloric. Cu câţiva ani în urmă, domnul prof. dr. Zenovie Cârlugea a avut amabilitatea să-mi publice în revista Portal-Măiastra un amplu  eseu despre libertate. În cadrul căruia am propus să se introducă în programele şcolare – în special, în cele liceale – câteva ore, puţine la număr, în cadrul cărora cadre didactice, foarte bine pregătite, cu înalt nivel cultural, să explice, convingător, conceptul libertate, sensurile şi funcţionalitatea lui. Dar, cine să ia în seamă propunerea unui cercetător profesionist ca mine rămas „stingher” pe culoarele umanismului cultural ? Mai ales într-o vreme şi într-o lume, unde libertate anu mai e înţeleasă ca o relaţie între multiple exigenţe umane, ci doar ca un sine absolut, arbitrar, de capul lui.
Întristător şi degradant este şi faptul că unii dintre dascăli şi părinţi au coborât cu totul ştacheta ideaţiilor culturale, dezinteresându-se de nivelul cultural al elevilor şi interesându-se tot mai mult de nivelul şpăgilor, acest flagel în evoluţia societăţii de azi. În limbajul – nu-i aşa ? – europenizant, al perioadei de tranziţie, postdecembristă, şpaga a început să se metamorfozeze în „protocol”, dacă vrei să termini şcoala cu bine. A dovedit-o vânzarea subiectelor de limba şi literatura română, de la bacalaureatul din vara lui 2013, de către profesori – cu direcţia în frunte – de la Liceul „Dimitrie Bolintineanu”, din Bucureşti, oraşul-capitală, care pretinde că ar fi „buricul” ideatic al României. Numai că ideea distanţei valorice dintre „centru” şi „margine” a fost cam demultişor depăşită. Există astăzi unele oraşe – inclusiv Tg-Jiu – zise de „provincie”, care egalează, ba chiar depăşesc acţiunile şi valorile culturale ale „centrului”. Trăiesc în Bucureşti de şase decenii şi jumătate şi ştiu asta dintr-o lungă experienţă în cultură.
Dar să mergem mai departe cu analiza unor ipostaze ale identităţii gorjeneşti, sperând că neliniştea mea va fi temperată, totuşi, de unele resurse autentice ale spiritualităţii acestei lumi, pe care, în bună parte, le-am şi semnalat şi analizat.
 

*

            Pot fi stabilite relaţii ale desenelor rupestre, de care ne-am ocupat, cu unele tradiţii din arta populară gorjenească ? Subliniem, încă odată, că se cuvine să fim prudenţi şi să nu emitem în această direcţie judecăţi tranşante şi indubitabile. Însă, dacă conştientizăm faptul că este vorba de îndelungi medieri şi tot soiul de metamorfoze, în timp, pot fi luate în considerare unele relaţii între imagini ale artei rupestre şi expresii ale artei populare tradiţionale.
Problema, în sine, a relaţiilor dintre arta preistorică şi tradiţiile artei populare româneşti nu mai reprezintă în cultura autohtonă o noutate. Dintre autorii abordării acestei probleme amintim pe Romulus Vulcănescu, Vladimir Dumitrescu şi Paul Petrescu. Iar, mai recent, pe Zenovie Cârlugea.
Problema relaţiilor dintre arta preistorică şi tradiţiile artei populare româneşti este mult prea vastă şi pretenţioasă pentru a o ataca în toate dedesubturile şi medierile ei, într-o analiză restrânsă, cum este cea de faţă. Ne vom referi, totuşi – oricât de succint şi schematic – la câteva posibile relaţii ale unor desene rupestre din Cheile Sohodolului şi unele tradiţii ale artei populare gorjeneşti.
Am amintit frecvenţa şi expresivitatea abstractizărilor geometrizante din plastica populară gorjenească. Şi pe această filieră, iată o semnificativă asemănare cu două desene rupestre. Să privim proeminenţa îmbinării unghiulare dintre cele două părţi ale siluetei umane – prezentă în una din imaginile rupestre, din Peştera Popii, descoperite de prof. dr. Cârciumaru – îmbinare care tinde către un gen de „strangulare” insinuantă şi expresivă, a contactului dintre părţi (vezi foto 4). Acest tip de îmbinare ancestrală poate fi regăsit într-o multitudine de variante ale siluetei umane prezentă în diferite compartimente ale artei populare româneşti tradiţionale, inclusiv în Gorj: în ţesături, în olărit, în uluci, în împrejmuirile târnaţurilor, câte mai sunt. Şi încă mai sunt în unele sate gorjene de sub munţi, de la apus spre nord.

Iată un exemplu comparativ, ce mi s-a părut expresiv şi – posibil – convingător. Între desenele rupestre din Cheile Sohodolului, descoperite de C.S. Nicolăescu-Plopşor, există şi o siluetă umană stilizată, din trei părţi, imagine relativ frecventă în plastica populară oltenească, şi nu numai. Acest tip de imagine ancestrală încă este prezent în sculptura unor uluci, din faţa gospodăriilor, în sate gorjene de sub munţi, între Tismana şi Suseni.
Astfel de asemănări – aproape izbitoare – cum sunt imaginile 5 şi 6, ne îndreptăţesc să luăm în consideraţie, cu oricâte medieri, cu oricâte metamorfoze ale îndepărtării istorice, în timp, unele relaţii ideatice între „gusturile” unor populaţii, a unor grupuri umane, care au trăit cu câteva mii de ani în urmă, pe meleaguri gorjene, fiinţe umane pe care nu puţini istorici i-au taxat, grăbit, drept „primitivi” şi noi, cei de astăzi, „emancipaţii”, vorba-luia, „bruxălişti”, „europeni” şi „globalizanţi” cu ştaif.
 

*

            Ajuns în acest punct al demonstraţiei, aş dori să mai fac câteva tatonări, de ordin comparativ, privind stări din ziua de azi. În aprilie 2009 – în documentare pe viu, pentru a elabora studiul despre desenele rupestre de pe Valea Sohodolului – m-am plimbat îndelung prin orgolioasele sate ale comunei Runcu, comuna în incinta căreia se află Cheile Sohodolului. Şi dacă am constatat un început de spăimoase superkitsch-uri, în ipostaza unor porţi din fier forjat, înalte de câţiva metri, uriaşe cât nişte porţi de cetate medievală – mărturisind nimic altceva decât gustomania unui cumulativ consumist, la modă, gata să plesnească de îmbuibare – totodată am observat că în faţa a numeroase gospodării modeste şi echilibrate, încă se află „uluci”, de astă dată din ciment, care păstrează cu tenacitate, în structurile lor plastice, reproducerea străvechii siluete umane, din două şi trei părţi asociate în îmbinări unghiulare, fie ele şi mai infidele din pricina unor modificări tehnice ale turnării în ciment.
Modificările petrecute în arhitectura ţărănească, în ultimele şapte, opt decenii, sunt variate – chiar foarte variate – de la o zonă la alta, de la un judeţ la altul. Şi chiar în interiorul aceleiaşi zone, de la un sat la altul. Unele dintre aceste modificări, rupând orice legătură cu străvechi tipologii spirituale.
În Gorj – atât cât am reuşit să-mi dau seama – pe întreaga sa întindere, la ora actuală, arhitectura rurală abundă în tipologii variate. De la locuinţe cu pretenţii gomoase ale cumulativului – cum deja am arătat – lipsite de echilibru şi de justificare estetică, locuinţe aflate sub influenţe arhitecturale, superficial şi rău asimilate de pe alte meridiane ale lumii; până la casele joase cu târnaţ, ori cu geamlâc, de tip accentuat tradiţional. Însă, cu oricâte metamorfoze de la un tip la altul, nu cred că există localitate rurală din Gorj – şi chiar în cele ce-şi zic „municipii” – unde să nu fie prezente măcar câteva simboluri străvechi, esenţializate, intens abstractizate. Semn indubitabil, cred, că nu dispar chiar atât de uşor din spiritualitatea gorjenească străvechi simboluri încărcate de ideaţii cu nimb.
Cu acest prilej aduc un elogiu Centrului Judeţean de Promovare şi Conservare a Culturii Tradiţionale, directorului acestei instituţii, domnul Ion Cepoi, care – de peste două decenii – cu sacrificii financiare, organizează, anual, un simpozion ştiinţific, însoţit de o revistă, ce se străduieşte, insistent, tenace, să nu lase să moară valorile spirituale ale lumii rurale. Cum, de mulţi ani, sunt unul dintre moderatorii acestui original simpozion, vorbesc în cunoştinţă de cauză.
Cu cât cobori spre sud, către judeţul Dolj, motivele arhitecturii rurale tradiţionale din satele Gorjului sunt mai compacte şi mai unitare. Pentru a nu trage „spuza doar pe turta gorjenească”, ţin să amintesc că în Dolj, unele tradiţii folclorice, obiceiuri, variate motive şi simboluri, sunt încă mai prezente şi în stare mai pură decât în Gorj. Cum sunt, de pildă, simbolurile funerare. În multe dintre cimitirele satelor doljene, aproape toate crucile moderne de marmură sunt însoţite de cruci de lemn cu motive cromatice de o excepţională expresivitate estetică. În două dintre cărţile ce mi s-au publicat când eram mai tânăr – Repere estetice în satul românesc (1973) şi Sensibilitatea estetică românească (1983) – am analizat şi motivat în detaliu atare simboluri estetice, atât de tenace.
În direcţia unor constatări comparative, o puternică impresie mi-au făcut, recent, multe dintre satele judeţului Olt. În ianuarie, 2013, pe o vreme însorită, caldă, ca într-un preambul al primăverii, participând la o vânătoare în câmpia oltenească, am străbătut cu maşina multe sate ale judeţului Olt. Şi am rămas uimit, constatând că, aci, peste tot, înfăţişarea arhitectonică, cu remarcabile simboluri estetice, ale caselor, în general ale gospodăriilor, exprimă, încă, o desăvârşită unitate a tradiţionalului. Parcă te-ai afla într-o altă lume. Câmpia oltenească este darnică, oamenii sunt avuţi, emancipaţi, nărăviţi şi ei – ca tot românul – la tentaţii simandicoase ale „europenizării” şi „globalizării”. Dar, iată că nu sunt deloc dispuşi să renunţe la identităţi ale unor tenace expresivităţi naţionale, sfidând, în fapt, pe superficialii necunoscători ai vieţii, care cântă, exaltant, exclusiv pe coarda globalizantă a lui „tot o apă şi-un pământ”.
Au început să apară şi „identităţi” arhitectonice ciudate, îngrijorătoare, nemaivăzute vreodată în România, care nu au nici cea mai vagă relaţie cu simboluri tradiţionale de provenienţă naţională. Precizez deîndată că – deocamdată – ele nu sunt observabile pe teritorii judeţene olteneşti.
Despre ce este vorba ?
Ştiut este – o constatare aproape banală – că în mii de sate tradiţionale, din variate zone autohtone, acoperişurile caselor, în vârfurile lor, erau împodobite cu simboluri zoomorfe, cocoşi mai ales, ori cu un soi de vârtelniţe în miniatură, un gen de jucării cârâitoare, pe care le mai aflăm şi astăzi prin câte un bâlci. Asemenea simboluri le mai găsim şi astăzi, din loc în loc, prin câte un sat.
În ultimii ani, într-o localitate din judeţul Buzău, în care domină romii bogaţi, am constatat o nemaiîntâlnită „noutate”. Pe două „palate” – cum le place proprietarilor să şi le intituleze – tronează în mărimi spăimoase, de aproximativ doi metri, simboluri financiare: pe un „palat” este reprodusă fidel efigia Dolarului american (vezi foto 7); pe celălalt „palat” efigia nărăvaşului Euro, pe care, cu dragoste, îl pupăm şi noi, românii, chiar dacă încă n-a devenit moneda noastră naţională. Cu fereală, hoţeşte, nu cumva proprietarii „palatelor” să ne spargă capul, fiul meu a reuşit să fotografieze ţuguiul arogant, cu chipeşul dolar în vârful vârfului, ca un paratrăsnet capabil să respingă pe satana. Cu generozitate, domnul Nicolae Florescu – redactorul şef al Jurnalului literar – a publicat, în revista pe care o conduce, această fotografie, rămânând şi domnia sa „trăsnit” în faţa şocantei „noutăţi”. Comentariul devine aproape de prisos. Respectivele simboluri au început să introducă pe faţă, la scenă deschisă, trufia identitară, fără limite, a sacului cu bani. Se vor extinde, oare, asemenea simboluri, cu pretenţii identitare, de-a lungul şi de-a latul României ? E prea devreme pentru un răspuns fără echivoc. Sper că la vârsta la care mă aflu, cu anii ce-i mai am de trăit, să nu apuc să văd în Gorj asemenea „minuni”, ce sfidează orice puritate spirituală.
 

*

            Tot ceea ce am consemnat şi descris ca ipostaze ale identităţii gorjeneşti, nu sunt absoluturi, nu sunt fixisme imuabile. Şi nici aureole asemănătoare nimburilor din jurul frunţilor, mai tuturor sfinţilor uitaţi de Dumnezeu pe zidurile afumate ale mânăstirilor. Ca toate făpturile omeneşti, de oriunde, suportând nesfârşite şi variate influenţe şi metamorfoze, gorjenii se mai schimbă şi ei, îşi mai dau în petec, mai calcă în străchini, cu trăsăturile lor cu tot. Mai ales într-o vreme, când un soi de „scrânteală” globalizantă, cu pretenţii de „lege obiectivă”, afişată pe toate gardurile, ne îndeamnă pe toţi să ne lepădăm de noi înşine şi să ascultăm exclusiv de comenzi ale unui „tot o apă şi-un pământ”. Gorjenii plătesc şi ei tributuri în această direcţie, dar mi se pare că nu până într-atât, încât – istoriceşte vorbind – să fie anihilate identităţile la care m-am referit.
Spre a mi se pune la îndoială argumentele şi analizele întreprinse, spre a fi diminuată îndreptăţirea lor, se vor găsi, probabil, cârtitori – pretins elevaţi – care să mă acuze de „provincialism”, de „patriotism local”, de „identitate locală”. Şi în patria mumă şi aiurea au apărut un soi de „teoreticieni” pitici, care se reped să-ţi dea cu mătura-n cap, dacă îndrăzneşti să mai pronunţi astăzi termenii naţiune, patrie, patriotism, identitate naţională, identitate locală. Oricâte eforturi, doldora de transpiraţie, ar întreprinde aceşti „teoreticieni”, de a şterge din calendarul comunicaţional, noţiunile amintite, până la urmă ele rămân zadarnice. Prea adesea, se ignoră un adevăr, deopotrivă elementar şi fundamental. Şi anume: comunităţile umane, mai mici, mai mari, ca şi fiecare dintre noi, purtăm în structurile noastre intime – chiar dacă nu totdeauna suntem conştienţi – un gen de eu originar, istoriceşte format şi justificat, ce nu poate fi anihilat prin apucări otova pe arătură.