Poetul gorjean Romeo Ionescu a trecut zilele acestea în nefiinţă…
Doamne, luna lui Cuptor în loc să ofere belşug lasă ţinutul de pe Jiul de Sus cu un Poet mai sărac! Şi-apoi, în urmă cu opt ani, în iulie, la fel a plecat la îngeri, pe o asemenea dogoare, şi scriitorul Nicolae Diaconu…
Iată de ce, încep să cred că, la mijloc de vară, Călindarul poeziei gorjeneşti este marcat de doliu.
Iar întreaga scriere a lui Romeo Ionescu este una serafică. Căutată şi trăită! Un strigăt demn al profesorului de şcoală veche românească: “Mângâierile rămân cea mai netedă nea,/ Un altfel de oglindă, un altfel de mers./ O stea căzătoare cum şterge/ Roata de gumă ultimul vers./ Tu eşti în vânt, un semn de carte,/ Tăcere, parte de vorbire, aproape/ În putrede linişti, şoapte te sting/ Alcool, în lumina uscată cu ape” – Tăcerea ca parte de vorbire. Şi, ca un post-scriptum: “Tu şi deşertul, deşertul şi tu/ E tot ce a mai rămas din Enkidu/ Apropiindu-se se depărta de noi,/ Cu o eternitate măsurată în ploi./ Dintre tăbliţe lipseşti doar tu,/ Când arăţi braţul şi arcul lui Enkidu./ Cum tălpile îţi lasă un fum/ Care pleca să vină ş-acum” – Enkidu.
Nu ştiu în ce direcţie s-a dus sufletul lui Romeo Ionescu. Sunt însă sigur că o să ajungă în Rai! Alături de prietenul său Nicolae Diaconu. Ca să se îngerească împreună şi să nu le fie frig…

*

Despre cartea “Singurătatea pluralului” (1993), prima scrisă de Romeo Ionescu, s-a exprimat cu seninătate la timpul respectiv chiar Nicolae Diaconu. Iată de ce redăm, mai jos, şi articolul cu pricina.
 

„Un debut mult amânat*

 Nicolae Diaconu

 
Romeo Ionescu, profesor de limba română în Târgu-Jiu, debutează cu întârziere, la 45 de ani, şi cu ambiţia unor „opere complete/ scrise cu alb”: Singurătatea pluralului, Târgu-Jiu, Editura Spicon 1993. Iniţiativa sa îşi asumă ca punct zero anul 1521, dar are în vedere nu rândurile de litere, ci spaţiile albe dintre ele, cununate în scrisul românesc prin aceeaşi mitrică a lui Neacşu din Câmpulung.
Autorul, cu o cerneală rafinat sălbatică, Romeo Ionescu este un manierist, un autor de exerciţii de stil, ezitând între „epidemia prefixelor” şi „astenia dulce a soarelui de toamnă”, suferinţe, evident, imprescriptibile şi molipsitoare. Tonul face muzica, iar tonul este aici barbian: „Plante agăţătoare-n melancolii,/ Umbre pe coarnele melcilor cruzi,/ Aburite cochilii, presărat li-i/ Drumul mătăsii luminat cu duzi” (Chibrit pe gutui). Atent la încăierea dintre alb şi negru” şi, în acelaşi timp, la „muzica sferelor”, pândit, ca toţi poeţii, de riscul banalităţilor elevate, Romeo Ionescu împinge „cosmetica semantică” (nimerită sintagmă pentru manierism!) până la sfântul narcisism al artificiului pur: „umbra umedă a gazelei – fidel/textul în abur, mic gazel”; „Trece prin ferestrele enumeraţiei simunul diurn” ; ”pe pânza epentezei letopiseţi” ; „satirul aşteaptă satira” etc. Obsedantele zăpezi de an devin „zăpezi adverbiale”, trecând din calendar în gramatică, iar şirul de rime obligatorii precum rimelul: evantai/ ceai/ Hokusai incită, ca să fie catrenul perfect, întâlnirea dintre o gheişă şi adverbul (de repetiţie) mai. O „Scrisoare către iepure”, trimisă de mult de Ion Gheorghe şi rămasă, se vede, fără răspuns, provoacă, prin editura senatorului Ion Mocioi (care merită laude pentru sponsorizarea acestui debut) o „Scrisoare de la iepure” redactată, bineînţeles pre limba acestuia: „Muli muli vefos cua/ Alfi pambi gontra peris/ Zulfis pabri mibi scolo/ Valmis genti costidura” – sper să fi transcris versurile ad literam, spiritul, în absenţa cenzurii practicate cândva de editor, fiind, în condiţiile economiei de piaţă, lipsit de importanţă…
Sărind peste câteva strofe, regăsim limba română ajunsă între timp la stadiul de leptarariu, în epoca de glorie a exagerărilor latinizante: „Precum împăratu mersu şi mersu/ De biruit-a-n dreapta şi-n stâga biruit-a/ Onoarele-n cuventu şi-n autor anonimu/ De se terminase compusulu perfectu”. Dar Romeo Ionescu nu exagerează prea mult cu pastişa şi revine, reprimându-şi şi el tentaţia epopeii, Acasă la limba română: „Sub filele aerului uscate şi calde-/ Codicele nostru timpuriu-/ Secundele vin să brumeze smaralde,/ Vremea cronicarilor, fragile scriu.// Cad în slavă vocalele coapte,/ Topind gheaţa verdelui până/ Pe pergamente desprinse de noapte,/ Ard lămpi acasă la limba română.// Nimic nu-i alb dulcelui stil,/ Acasă, de mărgean e un deal,/ Un abecedar – un culcuş calofil-/ Hronicul vechilor texte-n Ardeal.// Deschise coperte aproape spirtoase/ Pereţii casei bătrâneşti abia/ Arcuiesc aguzi, fumegând mătase./ Frumoasei noastre Basarabia”. Tema ultimului vers, odată introdusă în urzeală, este scoasă cu suveica mai încolo: „În dreptul inimii,/ La întrebarea:<<Cui aparţine Basarabia?>> ? Unii au primit o decoraţie,/ Alţii, un glonţ.

Singurătatea pluralului a apărut anul trecut: că până la noi n-a băgat nimeni de seamă este lucru de înţeles?”

*Articol din “Jurnalul Poliţiei Gorjene”, nr. 6/1994